În prealabil postat de MariaElena

In anul 2007 (daca Dumnezeu ingaduie, maine se implinesc cinci ani) am fost operata de cancer la san, mastectomie totala dreapta(aveam 59 de ani). Am fost dusa in sala de operatie, si imediat ce anestezicul a patruns in vena, am „adormit”. Nu tin minte numaratoarea inainte sau inapoi. Dar, la un moment dat, am simtit incizia: nu era durere, poate arsura, poate ceva... nu stiam ca sunt la operatie, nu stiam nimic, doar ca ceva imi face rau. Am vrut sa strig, dar buzele-mi erau pecetluite; (si atunci cand in vis vrei sa strigi, sa spui ceva e greu, dar tot mai poti sa bolboresti ceva). Acum insa: eram muta. Atunci am vrut sa deschid ochii sa pot sa spun, intr-un fel ca simt ce mi se intampla, dar si pleoapele erau la fel de grele. Atat, n-am mai stiut nimic pana la sfarsitul operatiei, cand am auzit-o pe doctorita anestezista. Chiar cand am iesit din sala de operatie, si l-am vazut pe fiul meu (nu pot sa va spun ce bucurie imensa simti sa vezi pe cineva drag dupa o astfel de incercare) l-am intrebat daca am pansament pe fostul meu san drept. Mi-a spus : „ Da. De ce ma intrebi? Pentru ca am simtit cand au facut incizia”. Si i-am aratat cum taiasera.
Acum vreo doi ani, recitind niste carti ale parintelui Arsenie Papacioc (care vorbeste de multe ori despre ce simte bietul copil pe care noi il omoram inainte de a se naste) , m-am gandit la intamplarea mea de la operatie si atunci am inteles cat de mare trebuie sa fie zbuciumul unei fiinte care stie ca va pieri, care simte raul, dar nu poate sa se apere, asa cum nici eu, om matur, n-am putut sa-i avertizez pe medici ca simt cand ma taie. Dumnezeu sa ne ajute sa fim buni, blanzi, rabdatori si iertatori. ”Luaţi jugul Meu asupra voastră; şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre!” (Matei 11,29).