Este Dumnezeu drept?

In anul 2007 (daca Dumnezeu ingaduie, maine se implinesc cinci ani) am fost operata de cancer la san, mastectomie totala dreapta(aveam 59 de ani). Am fost dusa in sala de operatie, si imediat ce anestezicul a patruns in vena, am „adormit”. Nu tin minte numaratoarea inainte sau inapoi. Dar, la un moment dat, am simtit incizia: nu era durere, poate arsura, poate ceva... nu stiam ca sunt la operatie, nu stiam nimic, doar ca ceva imi face rau. Am vrut sa strig, dar buzele-mi erau pecetluite; (si atunci cand in vis vrei sa strigi, sa spui ceva e greu, dar tot mai poti sa bolboresti ceva). Acum insa: eram muta. Atunci am vrut sa deschid ochii sa pot sa spun, intr-un fel ca simt ce mi se intampla, dar si pleoapele erau la fel de grele. Atat, n-am mai stiut nimic pana la sfarsitul operatiei, cand am auzit-o pe doctorita anestezista. Chiar cand am iesit din sala de operatie, si l-am vazut pe fiul meu (nu pot sa va spun ce bucurie imensa simti sa vezi pe cineva drag dupa o astfel de incercare) l-am intrebat daca am pansament pe fostul meu san drept. Mi-a spus : „ Da. De ce ma intrebi? Pentru ca am simtit cand au facut incizia”. Si i-am aratat cum taiasera.
Acum vreo doi ani, recitind niste carti ale parintelui Arsenie Papacioc (care vorbeste de multe ori despre ce simte bietul copil pe care noi il omoram inainte de a se naste) , m-am gandit la intamplarea mea de la operatie si atunci am inteles cat de mare trebuie sa fie zbuciumul unei fiinte care stie ca va pieri, care simte raul, dar nu poate sa se apere, asa cum nici eu, om matur, n-am putut sa-i avertizez pe medici ca simt cand ma taie. Dumnezeu sa ne ajute sa fim buni, blanzi, rabdatori si iertatori. ”Luaţi jugul Meu asupra voastră; şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre!” (Matei 11,29).

În prealabil postat de MariaElena

In anul 2007 (daca Dumnezeu ingaduie, maine se implinesc cinci ani) am fost operata de cancer la san, mastectomie totala dreapta(aveam 59 de ani). Am fost dusa in sala de operatie, si imediat ce anestezicul a patruns in vena, am „adormit”. Nu tin minte numaratoarea inainte sau inapoi. Dar, la un moment dat, am simtit incizia: nu era durere, poate arsura, poate ceva... nu stiam ca sunt la operatie, nu stiam nimic, doar ca ceva imi face rau. Am vrut sa strig, dar buzele-mi erau pecetluite; (si atunci cand in vis vrei sa strigi, sa spui ceva e greu, dar tot mai poti sa bolboresti ceva). Acum insa: eram muta. Atunci am vrut sa deschid ochii sa pot sa spun, intr-un fel ca simt ce mi se intampla, dar si pleoapele erau la fel de grele. Atat, n-am mai stiut nimic pana la sfarsitul operatiei, cand am auzit-o pe doctorita anestezista. Chiar cand am iesit din sala de operatie, si l-am vazut pe fiul meu (nu pot sa va spun ce bucurie imensa simti sa vezi pe cineva drag dupa o astfel de incercare) l-am intrebat daca am pansament pe fostul meu san drept. Mi-a spus : „ Da. De ce ma intrebi? Pentru ca am simtit cand au facut incizia”. Si i-am aratat cum taiasera.
Acum vreo doi ani, recitind niste carti ale parintelui Arsenie Papacioc (care vorbeste de multe ori despre ce simte bietul copil pe care noi il omoram inainte de a se naste) , m-am gandit la intamplarea mea de la operatie si atunci am inteles cat de mare trebuie sa fie zbuciumul unei fiinte care stie ca va pieri, care simte raul, dar nu poate sa se apere, asa cum nici eu, om matur, n-am putut sa-i avertizez pe medici ca simt cand ma taie. Dumnezeu sa ne ajute sa fim buni, blanzi, rabdatori si iertatori. ”Luaţi jugul Meu asupra voastră; şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre!” (Matei 11,29).

Maria, iti multumesc pentru marturisirile tale pline de sinceritate.

Insa noi nu discutam aici daca avortul e o crima sau nu.
Esti noua in discutia, asa ca probabil n-ai citit tot.

Avortul este o actiune teribila si o crima asa cum ai aratat si tu.
Sufletele avortate sunt mantuite de Dumnezeu indiferent de actiunea parintilor.

Nu asta punem in discutie aici. Aici se discuta despre dogma ortodoxa si cum il percepem pe Dumnezeu pe baza dogmei.

Intrebarea e asta: daca Dumnezeu e drept, atunci de ce pe unele suflete ( sufletele avortate ) le mantuieste fara a fi incercate de credinta, de alegerea binelui sau a raului, etc, in timp ce cei care traiesc 70 de ani sunt incercati de credinta, de alegerea binelui sau a raului, altfel ei mergand in suferinta in iad pentru eternitate.

Asta e intrebarea topicului.

Noi suntem creatia lui Dumnezeu si raportul dintre Creator si Creatia Sa (sa nu spunem creatura, pentru ca are aproape exclusiv, sens peiorativ) este in favoarea Creatorului. Noi, cei creati, nu putem sa intelegem intotdeauna si in totalitate actiunile lui Dumnezeu. Si nici nu cred trebuie. (Oricum, la Dumnezeu nu se ajunge cu mintea; ca dovada ca Sfintii, cei care – in viata de pe poamant - au avut o adevarata relatie cu Dumnezeu, au fost si oameni cu carte, oameni luminati : Sf. Apostol Pavel, Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Grigorie de Nazians, Sf. Nectarie Taumaturgul etc. dar si oameni simpli, obisnuiti: Sf. Petru, Sf. Dimitrie cel Nou din Basarabi, Sf. Siluan Athonitul). Adevarul nostru este trecator. Adevarul lui Dumnezeu este vesnic. Iar Cuvantul lui Dumnezeu este ziditor. <<Cunoasterea e de doua feluri: exista o cunoastere despre (ceva sau cineva), si exista o cunoastere a (ceva sau cineva). Desi aceste doua cunoasteri se confunda usor in mintile noastre, ele se deosebesc in mod fundamental. Cunoasterea despre Dumnnezeu poate fi dobandita prin carti sau chiar prin revelatii, sau pur si simplu din studiul naturii, cum observa deja Platon. Dar cunoasterea lui Dumnezeu nu poate fi dobandita in afara unei relatii personale cu El.>>(citat din articolul „Teologia Sfantului Siluan Athonitul”, Ioannis Zizioulas, Mitropolit al Pergamului, preluat de pe www.crestinortodox. ro , 11 mai 2012). Noi trebuie sa devenim oameni adevarati, asa cum Mantuitorul Hristos a fost: Om adevarat (adica, fara pacate), asa cum ne-a creat Dumnezeu. Discutia noastra despre soarta acestor copii (avortati sau care mor nebotezati din diverse motive) cred ca are o singura finalizare: batutul pasului pe loc. Si sunt convinsa ca nu este deloc ziditoare. Cred ca trebuie sa ne constientizam pacatele, sa ne spovedim, sa incercam sa traim crestineste, sa-L iubim pe Dumnezeu, sa ne iubim aproapele ca pe noi insine, sa ne iubim vrajmasii.... Cate avem de iubit, de facut, de iertat, de trait!! Sa ne vedem barna din ochi si sa nu incercam sa scoatem paiul din ochiul aproapelui....Si sa fim siguri ca Dumnezeu nu este nedrept, pentru ca Dumnezeu este Iubire.

Acum vreo doua saptamani, am ascultat la Radio o emisiune in care a fost invitat Parintele Nicolae Gavrila, de la Biserica Rusa (Paraclis universitar), din Bucuresti. S-a vorbit si despre avort, avortul „justificat” (in anumite situatii, ex.: Sindrom Down; sarcina aparuta in urma unui viol etc.) M-a impresionat mesajul unui ascultator, care suna astfel: „ O doamna, mama a 12 copii, a fost intrebata de catre un reporter, de ce a facut atatia copii, de ce n-a facut si avort!? Mama a deschis larg bratele, si-a imbratisat copiii, pe toti cei 12 si a spus: PE CARE DINTRE EI SA-I FII AVORTAT?!””