În cazul meu, atunci când mi-am descoperit vocația religioasă, sentimentul a fost destul de asemănător cu al tău, părându-mi-se că nu mai am cu cine să discut despre lucrurile care mă frământau pe mine. Până la urmă lucrurile s-au rezolvat ca de la sine. Poate că oamenii de care ai nevoie sunt deja în jurul tău, mai trebuie doar să-i observi și tu. Așa s-a întâmplat în cazul meu, pornind de la niște detalii pe care anterior nu le-aș fi observat (cum ar fi, de ex., faptul că o colegă mănâncă legume în zi de post), am descoperit printre colegii mei de serviciu oameni credincioși, și nu puțini. Dacă ai posibilitatea, mergi într-un pelerinaj cu un grup organizat, pentru mine prima experiență de acest gen a fost foarte plăcută, deși nu cunoșteam pe nimeni din grup. Apoi, cărțile pot fi o mare mângâiere.
Însă cel mai important mi se pare faptul că Dumnezeu te poate auzi oriunde ai fi, îți poate răspunde, te poate ajuta, te cunoaște ... eu am ajuns la concluzia că nu suntem niciodată singuri.
Doamne ajută!
|