[leonte]

În prealabil postat de cristiboss56

Intru aceasta zi, cuvant al Preacuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul, despre pocainta si judecata si despre despartirea sufletului de trup.


Sa ne facem, dar, vazatori cu duhul, razboinici iubitori de Dumnezeu in fiecare zi, sa biruim razboiul vrajmasului, o, iubitorilor de Hristos. Sa ne invatam obiceiurile razboiului, ca razboiul nevazut este. Arma a razboiului acestuia este de-a pururea slobozirea de lucrurile pamantesti.
...
lucrurile cele pamantesti ne trag in jos, catre ele, apoi si patimile ne intuneca ochii inimii, in vremea luptei launtrice. [...]Si, atunci mintea noastra ne lasa si se imprastie pe pamant, din pricina trandaviei noastre.

2. Sa ne infricosam, iubitilor. Ceasul este al unsprezecelea din zi si calea este inca lunga. Sa ne sarguim,... Sa ne facem veghetori si sa ne trezim ca niste nesomnorosi.

Chipul si asemanarea noastra cu Dumnezeirea, nu este barba la barbati si broboada la femei, cum predica unii care nu L-au inteles pe Hristos si nu au cunoscut mangaierea Duhului Sfant. Este drept ca buna cuviinta in tinuta si comportament ne pazeste de pofte pacatoase, dar nu pentru ca avea barba l-a pizmuit sarpele pe Adam.

Mintea si trairile launtrice sunt in alcatuirea sufletului nostru, iar pana unde poate ajunge puterea mintii si puterea credintei sunt ceea ce il aseamana pe om cu Dumnezeu. Aceasta asemanare a primit-o Adam si pe aceasta a pierdut-o. Aceasta asemanare o cauta pustnicii si ceilalti ravnitori ai crestinismului rasaritean (probabil si cei din apus, dar nu e treaba mea).
Ce inseamna pe intelesul nostru ca Dumnezeu a facut toate numai prin cuvant? Cand Dumnezeu roastea un cuvant acesta se si materializa (vezi Facere I). Forta Dumnezeirii din care izvoraste viata si toate cele ce sunt, este asemeni credintei din sufletul nostru; a credintei pe care o predica sfinta Evanghelie, ca de vom avea credinta si vom zice unui pom sa se usuce, asa va fi. Si de vom avea credinta si nu ne vom lasa cuprinsi de indoiala vom putea merge pe apa, asemeni lui Petru.
Credinta aceasta se cladeste pe nadejdea intr-un viitor luminos, iar acel viitor luminos este fagaduinta vietii vesnice, "si aceasta este viata cea vesnica; [omul] sa te cunoasca pe Tine singurul si adevaratul Dumnezeu si pe Hristos pe care L-ai trimis" (Ev. Ioan - XVII).

Prin pacat, mintea se zdruncina si "se leaga" de cele pamantesti (vremelnicia), adica isi pierde orice legatura cu vesnicia, incat ajunge sa creada ca fagaduinta vesniciei este un basm. Cu alte cuvinte, omul se indoieste de toate cele suprafiresti, legat fiind in neputinta trupului si in limitarea materialului. Nadejdea si credinta pot fi recunoscute de noi asemeni sentimentelor, iar "inima" o putem asemana ca un vas in care nu poti pune lichide diferite simultan, ci doar pe rand.
Nadejdea, credinta, sentimentul datoriei, loialitatea, milostivirea, sunt ca niste bauturi sanatoase pentru mintea omului, care se intareste si nu se mai lasa ispitita spre moarte.

La polul opus, omul fara astfel de trairi curate, este lesne stapanit de frica lasa, se panicheaza cu usurinta, iar deciziile pe care urmeaza sa le ia, il aseamana cu un iepure fricos si fara de judecata. Un astfel de om vede numai tradegedii in orice neimplinire a poftelor si dorintelor sale arzatoare, fara macar a se gandi ca poate il asteapta un viitor mai luminos decat ceea ce isi pregatise el prin uneltirile sale. Din acest motiv cei mai multi oameni sting prin spitale, pentru ca forta mintii lor atrage si mai mult boala prin gandul cel rau si lipsit de nadejde.

Cel ce cauta desavarsirea, cauta de fapt ascutimea mintii, care trece peste iluzia incercarilor si a asa-ziselor "bariere in calea succesului". Pentru ca eu, limitat fiind, nu am cum sa pot defini perfectiunea si succesul absolut doar prin bruma de informatii dobandita in cativa ani de scoala.

Pustnicul merge in salbaticie sa exerseze nadejdea in mijlocul primejdiilor. Care dintre noi s-ar incumeta sa doarma vreo cateva nopti sub cerul liber, in salbaticie, chiar in vreme de vara? Daca vine un lup, daca vine un sarpe, daca ma musca vreo insecta?

Comfortul vietuirii in cetate amorteste intru totul aceasta vlaga duhovniceasca, a nadajduirii in vreme de primejdie. Iar cand vine peste noi acel ceas de cumpana, indata ne pierdem cu firea, ca si un baietel neinstruit ce s-a avantat intr-o batalie. In acele momente, de care nici unul dintre noi nu suntem lipsiti, ne dam in vileag toata neputinta si tot animalismul cu care ne-am deprins intr-o viata de trandavie mentala si desmierdare si de implinire a poftelor si a ignorantei fata de fiinta launtrica. (nu spun ca sa fie spus, ci spun fiind c-as-am ajuns)

Mintea darza si ascutita precum sabia, nu primeste iluzia, acesta fiind si inceputul vederii in duh, iar nu unele vise ori ghicituri ce ni s-ar parea ca se implinesc. Cuviosii parinti ce au ajuns a avea o astfel de minte, cladita pe nadejde, pe credinta si in zeci de ani de vietuire in buna randuiala, nu se mai minunau cand asistau la minuni, adica la suprafiresc. Caci pentru ei, aceasta le era noua fire a lucrurilor. In aceasta idee, avem pilda din Patericul Egiptean, in care cuviosul Macarie, fiind chemat sa invie un mort, lumea incepuse a-l slavi, iar eparhul locului il intreba daca nu-l ispiteste mandria. La care pustnicul raspunde "Cel ce s-a invrednicit de harul Duhului Sfant, nesocoteste slava lumeasca." Adica cum nesocoteste? Nu biruie? Pai nu biruie, pentru ca lupta cu slava lumeasca nu mai exista. Pentru mintea unui om suprafiresc laudele si insultele sunt tot una, adica un bazait de muste.