Mantuirea omului si mantuirea lumii dupa Sfintii Parinti

I. Cautarea mantuirii altora presupune cautarea mantuirii proprii

,,Datoria cautarii mantuirii proprii inainte de a o cauta pe cea a altora e exprimata intr-un mod radical in aceste sfaturi date tot de Sfantul Isaac Sirul: "Iubeste lucrarea linistii mai mult decat saturarea celor flamanzi din lume si decat intoarcerea multor neamuri la inchinarea lui Dumnezeu. Caci mai bine iti este sa te dezlegi de legatura pacatului, decat sa eliberezi un rob din robie. Mai bine iti este sa te imparti cu sufletul tau in unirea intr-un gand a treimii din tine, adica a trupului, a sufletului si a duhului, decat sa impaci prin invatatura ta e cei despartiti. (...) Mai bine iti este sa fi zabavnic la limba decat cunoscator iscusit in a revarsa din prospetimea mintii invatatura ca pe un rau. Mai de folos iti este sa te ingrijesti si sa invii din patimi sufletul tau cazut prin miscarea gandurilor tale in cele dumnezeiesti, decat sa invii pe morti".Multi Parinti subliniaza riscurile duhovnicesti la care se expun cei ce cauta mantuirea altora inainte de a cauta propria lor mantuire. Unii se refera la acest cuvant al lui Hristos: "Ce va folosi omului de va dobandi lumea intreaga, daca-si pierde sufletul sau?" (Mt 16, 26) sau la aceste alte cuvinte: "Daca un orb duce pe un alt orb, amandoi vor cadea in groapa" (Mt 5, 14; cf. Lc 6, 39).Sfantul Macarie Egipteanul sfatuieste laconic: "Nu te du sa-i mantuiesti pe ceilalti, si sa te pierzi pe tine insuti".

Si Sfantul Simeon Noul Teolog spune la fel: "Nu surpa casa ta vrand sa o zidesti pe cea a vecinului".Sfantul Isaac insista indeosebi asupra acestui pericol care exista in pretentia de a tamadui pe altii de bolile lor sufletesti, in timp ce noi insine suntem inca bolnavi, de a voi sa-i eliberam pe altii de patimile lor fiind noi insine sub stapanirea patimilor, de a voi sa-i mantuim pe altii in timp ce noi insine suntem departe de mantuire: "Multi au savarsit puteri, au inviat morti, s-au trudit sa intoarca pe cei rataciti si au facut lucruri mari si multi au fost calauziti prin mainile lor la cunostinta lui Dumnezeu. Iar dupa acestea, ei, care au inviat pe altii, au cazut in patimi intinate si spurcate si s-au omorat pe ei insisi, facandu-se sminteala multora prin faptele lor vazute. Pentru ca erau inca bolnavi cu sufletul, ei nu s-au ingrijit de sanatatea sufletelor lor, si s-au predat ei insisi marii lumii acesteia pentru a tamadui sufletele altora, ei insisi, cei bolnavi, si-au pierdut sufletele lor din nadejdea in Dumnezeu".

Preocuparea pentru mantuire a altora, mai cu seama sfatuindu-i sau invatandu-i, presupune, asadar, ca suntem noi insine eliberati de patimi, puternic ancorati in virtuti si prin aceasta puternici duhovniceste; e conditia indispensabila pentru a nu-i vatama nici pe altii nici pe noi insine. "Bine este - scrie Sfantul Isaac - a-i invatat pe oameni sa primeasca bunatatea lui Dumnezeu si a-i indemna sa ramana sub purtarea de grija Lui si a-i stramuta de la ratacire la cunostinta adevarului. Acesta era chipul de lucrare al lui Hristos si al apostolilor; si el este foarte inalt. Dar atunci cand omul simte ca a iesit din vietuirea sa si din partasia neincetata cu Dumnezeu si ca constiinta lui slabeste in contemplatie si linistea lui se tulbura si cunostinta i se intuneca, si ca, vrand sa vindece pe altii, isi pierde sanatatea si iese din libertatea voii sale, trecand in tulburarea mintii, Sfantul Macarie Egipteanul avertizeaza in chip asemanator impotriva cuvintelor ce urmaresc sa-i zideasca pe altii si care nu sunt intemeiate de experienta duhovniceasca suficienta, semnaland amagirea si riscul mandriei pe care le pot aduce acestea''. Celor care pretind sa urmeze exemplul apostolilor, el le aduce aminte ceea ce spune Sfantul Pavel: "Cuvantul meu si pro-povaduirea mea nu stau in cuvinte convingatoare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea duhului si a puterii" (1 Co 2, 4).

Celor ce pretind ca fac aceasta din iubire, Sfantul Macarie le aduce aminte ca adevarata iubire iese dintr-o inima curata (cf. 1 Tim 1, 5). Fiindca "una e iubirea naturala a sufletului, alta cea care vine de la Duhul Sfant". Cea dintai poate fi o sursa de amagire; cea de-a doua izvoraste din curatirea de patimi (care e direct proportionala cu faptuirea poruncilor), si ea ne da acces la cunoasterea autentica al lui Dumnezeu si a realitatilor duhovnicesti."

II.Mantuirea personala nu poate fi desprinsa de mantuirea lumii si intr-un anume fel o presupune (I)

In multe privinte iubirea personala nu poate fi desprinsa de mantuirea celorlalti si pare ca e conditionata de ea: nu ne putem bantui noi insine daca nu contribuim la mantuirea aproapelui nostru.Sfantul Ioan Hrisostom e unul din Parintii ce insista cel mai mult asupra acestui punct. El afirma fara ocol: "Ca nu ne putem mantui fara a lucra la mantuirea fratilor", si adauga: "Stiu ca nefericitului de care vorbeste Evanghelia nu-i slujeste la nimic faptul ca a pastrat in intregime talantul care-i fusese incredintat, ci ca il pierde, pentru ca nu l-a rodit si nu a dat inapoi doi talanti in loc de unul [Mt 25, 24]". Evocand aceasta parabola si facand apel la alta comparatie asemanatoare, Sfantul Ioan Hrisostom denunta de altfel sterilitatea si inutilitatea vietii celui care nu lucreaza in vederea mantuirii fratilor sai, si merge chiar pana la a afirma ca un asemenea om nu merita numele de crestin: "Asa era cel care a ingropat talantul: viata sa era fara prihana dar nefolositoare. Cum, va intreb, un astfel de om poate fi crestin? Raspundeti-mi: daca drojdia amestecata cu faina nu preface intreaga framantatura, mai este ea o drojdie? Si daca un parfum nu inmiresmeaza pe cel ce se apropie, il mai putem numi parfum? Nu spuneti ca va e cu neputinta sa lucrati asupra altora; daca sunteti crestini, cu neputinta sa nu lucrati asa". Putin inainte el spunea: "Nimic nu e mai rece decat un crestin care nu-si mantuieste fratii".

Pentru Sfantul Ioan Hrisostom, orice crestin are datoria de a lucra nu numai la mantuirea celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu ori s-au indepartat de El, a celor "mai mici" (cf. Mt 18, 10), adica a celor ce sunt slabi in credinta si risca sa se clatine in lupta duhovniceasca: trebuie sa ne simtim solidari cu ei si sa-i sustinem atat pe cat e cu putinta, imitand pe Dumnezeu care si-a trimis pe Fiul Sau ca ei sa se mantuiasca, si imitand pe Hristos care a primit sa patimeasca si sa sufere in acest scop. Sfantul Ioan Hrisostom citeaza drept exemplu apostolii: "Sa facem cum au facut ei in ce ne priveste, si sa stim sa purtam de grija la fel ca si ei de mantuirea fratilor nostri". El evoca indeosebi pe Sfantul Pavel, care, nu numai ca "ne arata dorinta fierbinte pe care o are Dumnezeu pentru mantuirea noastra", ci priveste aceasta mantuire "drept propria sa bogatie".

A voi mantuirea altora si a lucra in vederea ei e, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, o forma de iubire fata de aproapele, pe care Hristos ne-a dat-o ca a doua porunca dupa iubirea de Dumnezeu si din care face o conditie esentiala pentru ca sa fim ucenicii Lui; si pentru ca inceputul iubirii e a-l pune pe celalalt inaintea noastra, la limita se cuvine sa punem mantuirea aproapelui mai presus de a noastra: "Iata ce e lucrul de capetenie in purtarea noastra: sa nu ne vedem doar de interesele noastre, ci sa indreptam, sa intarim madularele noastre pe care le vedem. Iata trasatura cea mai izbitoare a credintei noastre; "caci in aceasta, spune Evanghelia, toti sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii" [In 13, 35].

Iubirea adevarata nu se arata prin impartasirea din aceeasi masa; intr-un cuvant, prin cuvinte lingusitoare; o dovedeste ravna ce priveste la iubire, care ridica pe cel ce cade; care intinde mana celui cazut la pamant, fara a se gandi la mantuirea sa; care cauta inaintea binelui propriu binele altuia. Iata adevarata iubire: fiindca cel care are iubire nu priveste la ale sale; priveste inainte de toate la cele ale aproapelui si prin cele ale altuia isi asigura ale sale [1 Co 13, 5]".