GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

Mantuirea omului si mantuirea lumii dupa Sfintii Parinti

I. Cautarea mantuirii altora presupune cautarea mantuirii proprii

,,Datoria cautarii mantuirii proprii inainte de a o cauta pe cea a altora e exprimata intr-un mod radical in aceste sfaturi date tot de Sfantul Isaac Sirul: "Iubeste lucrarea linistii mai mult decat saturarea celor flamanzi din lume si decat intoarcerea multor neamuri la inchinarea lui Dumnezeu. Caci mai bine iti este sa te dezlegi de legatura pacatului, decat sa eliberezi un rob din robie. Mai bine iti este sa te imparti cu sufletul tau in unirea intr-un gand a treimii din tine, adica a trupului, a sufletului si a duhului, decat sa impaci prin invatatura ta e cei despartiti. (...) Mai bine iti este sa fi zabavnic la limba decat cunoscator iscusit in a revarsa din prospetimea mintii invatatura ca pe un rau. Mai de folos iti este sa te ingrijesti si sa invii din patimi sufletul tau cazut prin miscarea gandurilor tale in cele dumnezeiesti, decat sa invii pe morti".Multi Parinti subliniaza riscurile duhovnicesti la care se expun cei ce cauta mantuirea altora inainte de a cauta propria lor mantuire. Unii se refera la acest cuvant al lui Hristos: "Ce va folosi omului de va dobandi lumea intreaga, daca-si pierde sufletul sau?" (Mt 16, 26) sau la aceste alte cuvinte: "Daca un orb duce pe un alt orb, amandoi vor cadea in groapa" (Mt 5, 14; cf. Lc 6, 39).Sfantul Macarie Egipteanul sfatuieste laconic: "Nu te du sa-i mantuiesti pe ceilalti, si sa te pierzi pe tine insuti".

Si Sfantul Simeon Noul Teolog spune la fel: "Nu surpa casa ta vrand sa o zidesti pe cea a vecinului".Sfantul Isaac insista indeosebi asupra acestui pericol care exista in pretentia de a tamadui pe altii de bolile lor sufletesti, in timp ce noi insine suntem inca bolnavi, de a voi sa-i eliberam pe altii de patimile lor fiind noi insine sub stapanirea patimilor, de a voi sa-i mantuim pe altii in timp ce noi insine suntem departe de mantuire: "Multi au savarsit puteri, au inviat morti, s-au trudit sa intoarca pe cei rataciti si au facut lucruri mari si multi au fost calauziti prin mainile lor la cunostinta lui Dumnezeu. Iar dupa acestea, ei, care au inviat pe altii, au cazut in patimi intinate si spurcate si s-au omorat pe ei insisi, facandu-se sminteala multora prin faptele lor vazute. Pentru ca erau inca bolnavi cu sufletul, ei nu s-au ingrijit de sanatatea sufletelor lor, si s-au predat ei insisi marii lumii acesteia pentru a tamadui sufletele altora, ei insisi, cei bolnavi, si-au pierdut sufletele lor din nadejdea in Dumnezeu".

Preocuparea pentru mantuire a altora, mai cu seama sfatuindu-i sau invatandu-i, presupune, asadar, ca suntem noi insine eliberati de patimi, puternic ancorati in virtuti si prin aceasta puternici duhovniceste; e conditia indispensabila pentru a nu-i vatama nici pe altii nici pe noi insine. "Bine este - scrie Sfantul Isaac - a-i invatat pe oameni sa primeasca bunatatea lui Dumnezeu si a-i indemna sa ramana sub purtarea de grija Lui si a-i stramuta de la ratacire la cunostinta adevarului. Acesta era chipul de lucrare al lui Hristos si al apostolilor; si el este foarte inalt. Dar atunci cand omul simte ca a iesit din vietuirea sa si din partasia neincetata cu Dumnezeu si ca constiinta lui slabeste in contemplatie si linistea lui se tulbura si cunostinta i se intuneca, si ca, vrand sa vindece pe altii, isi pierde sanatatea si iese din libertatea voii sale, trecand in tulburarea mintii, Sfantul Macarie Egipteanul avertizeaza in chip asemanator impotriva cuvintelor ce urmaresc sa-i zideasca pe altii si care nu sunt intemeiate de experienta duhovniceasca suficienta, semnaland amagirea si riscul mandriei pe care le pot aduce acestea''. Celor care pretind sa urmeze exemplul apostolilor, el le aduce aminte ceea ce spune Sfantul Pavel: "Cuvantul meu si pro-povaduirea mea nu stau in cuvinte convingatoare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea duhului si a puterii" (1 Co 2, 4).

Celor ce pretind ca fac aceasta din iubire, Sfantul Macarie le aduce aminte ca adevarata iubire iese dintr-o inima curata (cf. 1 Tim 1, 5). Fiindca "una e iubirea naturala a sufletului, alta cea care vine de la Duhul Sfant". Cea dintai poate fi o sursa de amagire; cea de-a doua izvoraste din curatirea de patimi (care e direct proportionala cu faptuirea poruncilor), si ea ne da acces la cunoasterea autentica al lui Dumnezeu si a realitatilor duhovnicesti."

II.Mantuirea personala nu poate fi desprinsa de mantuirea lumii si intr-un anume fel o presupune (I)

In multe privinte iubirea personala nu poate fi desprinsa de mantuirea celorlalti si pare ca e conditionata de ea: nu ne putem bantui noi insine daca nu contribuim la mantuirea aproapelui nostru.Sfantul Ioan Hrisostom e unul din Parintii ce insista cel mai mult asupra acestui punct. El afirma fara ocol: "Ca nu ne putem mantui fara a lucra la mantuirea fratilor", si adauga: "Stiu ca nefericitului de care vorbeste Evanghelia nu-i slujeste la nimic faptul ca a pastrat in intregime talantul care-i fusese incredintat, ci ca il pierde, pentru ca nu l-a rodit si nu a dat inapoi doi talanti in loc de unul [Mt 25, 24]". Evocand aceasta parabola si facand apel la alta comparatie asemanatoare, Sfantul Ioan Hrisostom denunta de altfel sterilitatea si inutilitatea vietii celui care nu lucreaza in vederea mantuirii fratilor sai, si merge chiar pana la a afirma ca un asemenea om nu merita numele de crestin: "Asa era cel care a ingropat talantul: viata sa era fara prihana dar nefolositoare. Cum, va intreb, un astfel de om poate fi crestin? Raspundeti-mi: daca drojdia amestecata cu faina nu preface intreaga framantatura, mai este ea o drojdie? Si daca un parfum nu inmiresmeaza pe cel ce se apropie, il mai putem numi parfum? Nu spuneti ca va e cu neputinta sa lucrati asupra altora; daca sunteti crestini, cu neputinta sa nu lucrati asa". Putin inainte el spunea: "Nimic nu e mai rece decat un crestin care nu-si mantuieste fratii".

Pentru Sfantul Ioan Hrisostom, orice crestin are datoria de a lucra nu numai la mantuirea celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu ori s-au indepartat de El, a celor "mai mici" (cf. Mt 18, 10), adica a celor ce sunt slabi in credinta si risca sa se clatine in lupta duhovniceasca: trebuie sa ne simtim solidari cu ei si sa-i sustinem atat pe cat e cu putinta, imitand pe Dumnezeu care si-a trimis pe Fiul Sau ca ei sa se mantuiasca, si imitand pe Hristos care a primit sa patimeasca si sa sufere in acest scop. Sfantul Ioan Hrisostom citeaza drept exemplu apostolii: "Sa facem cum au facut ei in ce ne priveste, si sa stim sa purtam de grija la fel ca si ei de mantuirea fratilor nostri". El evoca indeosebi pe Sfantul Pavel, care, nu numai ca "ne arata dorinta fierbinte pe care o are Dumnezeu pentru mantuirea noastra", ci priveste aceasta mantuire "drept propria sa bogatie".

A voi mantuirea altora si a lucra in vederea ei e, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, o forma de iubire fata de aproapele, pe care Hristos ne-a dat-o ca a doua porunca dupa iubirea de Dumnezeu si din care face o conditie esentiala pentru ca sa fim ucenicii Lui; si pentru ca inceputul iubirii e a-l pune pe celalalt inaintea noastra, la limita se cuvine sa punem mantuirea aproapelui mai presus de a noastra: "Iata ce e lucrul de capetenie in purtarea noastra: sa nu ne vedem doar de interesele noastre, ci sa indreptam, sa intarim madularele noastre pe care le vedem. Iata trasatura cea mai izbitoare a credintei noastre; "caci in aceasta, spune Evanghelia, toti sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii" [In 13, 35].

Iubirea adevarata nu se arata prin impartasirea din aceeasi masa; intr-un cuvant, prin cuvinte lingusitoare; o dovedeste ravna ce priveste la iubire, care ridica pe cel ce cade; care intinde mana celui cazut la pamant, fara a se gandi la mantuirea sa; care cauta inaintea binelui propriu binele altuia. Iata adevarata iubire: fiindca cel care are iubire nu priveste la ale sale; priveste inainte de toate la cele ale aproapelui si prin cele ale altuia isi asigura ale sale [1 Co 13, 5]".

II.Mantuirea personala nu poate fi desprinsa de mantuirea lumii si intr-un anume fel o presupune (II)

,,Dorinta ca aproapele sa se mantuiasca provine, asadar, in chip firesc din iubire, si in special din aceasta forma a iubirii care e compasiunea. Din mila multa si apasatoare ce stapaneste inima si din staruinta, inima se strange si nu mai poate rabda sau auzi sau vedea vreo vatamare sau vreo intristare cat de mica ivita in orice zidire. Si pentru aceasta aduce rugaciune cu lacrimi in tot ceasul si pentru cele necuvantatoare, si pentru dusmanii adevarului si pentru cei ce-l vatama pe el, ca sa fie paziti si iertati; la fel si pentru firea celor ce se tarasc pe pamant. Face aceasta din multa milostivire ce se misca din inima lui fara masura, dupa asemanarea lui Dumnezeu. (...) Iar semnul celor ce au ajuns la desavarsire este acesta: de vor fi predati de zece ori pe zi arderii pentru dragostea oamenilor, nu se vor satura de ea. Precum a zis Moise catre Dumnezeu: "De le ierti lor pacatul, iarta. Iar de nu, sterge-ma si pe mine din cartea in care m-ai scris" [Is 32, 31]. Si precum a zis fericitul Pavel: "M-as ruga sa fiu anatema de la Hristos pentru fratii mei" si celelalte [Rm 9, 3].

Sentimentul acestei solidaritati fundamentale legate de compasiune ne face sa ne bucuram cu cei ce se bucura dar si sa plangem cu cei ce plang, sa suferim cu cei ce sufera, sa ne simtim coresponsabili de pacatele lor, sa ne pocaim impreuna cu ei sau pentru ei, pe scurt, "sa ne facem tuturor toate ca sa mantuim pe cativa" (cf. 1 Co 9, 22), sa vrem mantuirea tuturor ca si cum ar fi vorba de propria noastra mantuire si sa nu facem deosebire intre mantuirea lor si a noastra. Am vazut un om, spune Sfantul Simeon Noul Teolog, "care pentru cei ce cadeau in cuvant sau in fapta si staruiau in cele rele pana intr-atat suspina si se intrista, incat se parea ca numai el cu adevarat trebuia sa dea socoteala pentru toti aceia si sa fie predat osandei. Am vazut pe un altul care voia cu atata ravna mantuirea fratilor lui, incat de multe ori cu lacrimi fierbinti se ruga din toata inima iubitorului de oameni Dumnezeu sau sa-i mantuiasca pe aceia, sau sa fie osandit si el impreuna cu aceia, nevrand sa se mantuiasca singur din pricina unei dispozitii prin care imita pe Dumnezeu si pe Moise; caci legat de ei duhovniceste prin iubire in Duhul Sfant, nu voia sa intre nici macar in imparatia cerului fiind separat de ei".

III.Impacarea acestor doua exigente prin rugaciune

Abaterile atat la dreapta, cat si la stanga pot fi evitate, si contradictia ce exista, in aparenta, intre chemarea sfintilor de a lucra in vederea mantuirii altor oameni si a avertismentele lor impotriva demersurilor voluntariste, ce urmaresc aceasta mantuire, poate fi rezolvata printr-o lucrare duhovniceasca fundamentala aflata la indemana tuturor si pe masura fiecaruia: rugaciunea pentru sine si rugaciunea pentru aproapele Hristos invatandu-ne rugaciunea "Tatal nostru", la plural, ne-a invatat sa ne rugam pentru altii ca si pentru noi insine si sa nu despartim ceea ce cerem pentru noi de ceea ce cerem pentru ei.Sfantul Apostol Iacob ne indeamna: "Sa ne rugam unii pentru altii, ca sa ne tamaduim" (Iac 5, 16), tamaduire insemnand aici nu numai vindecarea trupeasca, dar si vindecarea duhovniceasca, expresie prin care Parintii desemneaza si mantuirea.Prin rugaciune orice crestin poate lucra pentru mantuirea aproapelui fara riscul de a se amagi si rataci, fiindca se preda cu totul voii lui Dumnezeu, Care stie ce este potrivit aproapelui. Astfel Sfantul Ioan din Gaza recomanda: "Sa recurgem la rugaciunea din inima pentru fratii nostri si [Dumnezeu] va face pentru ei ce va vrea El, Care s-a jurat El insusi sa vrea "ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" [1 Tim 2, 4]".

Recurgand la rugaciune, crestinul isi recunoaste neputinta in a-i mantui pe altii si marturiseste pe Dumnezeu drept singurului Mantuitor; in aceasta masura si in acest punct fundamental el evita mandria si da dovada de smerenie. Prin rugaciune orice crestin dobandeste in acelasi timp curatirea de patimile sale si se dezvolta in el o autentica iubire fata de aproapele ce merge mana in mana cu dragostea de Dumnezeu. Prin rugaciune se dezvolta de asemenea pocainta prin care crestinul nu se mai erijeaza in judecator al fratelui sau, ci isi vedere greselile proprii si se simte solidar cu aproapele pana acolo incat sufera pentru starea Si situatia lui, ceea ce intareste si mai mult rugaciunea sa pentru el.

Astfel, Parintii recomanda rugaciunea drept o cale privilegiata de lucrare in vederea mantuirii tuturor. Dumnezeu fiind atent la orice rugaciune chiar venind din partea unui pacatos, nu e nevoie ca aceasta sa fie desavarsita, nici ca cel care o rosteste sa fie fara de pacat ca ea sa fie auzita, si a nu avea incredere in rugaciune ar insemna a nu avea incredere in Dumnezeu insusi. Mai mult, rugandu-ne pentru altii, lucram nu numai pentru mantuirea altuia, dar si pentru propria noastra mantuire, cu conditia de a ne ruga fara mandrie si cu un sentiment de pocainta. Astfel scrie Sfantul Ioan Scararul: "Nu refuza cand ti se cere sa te rogi pentru un suflet, chiar daca n-ai dobandit rugaciunea [curata]. Caci credinta celui ce o cere pe aceasta a mantuit de multe ori pe cel ce se roaga cu zdrobire de inima". Dumnezeu asculta si mantuieste cu atat mai bucuros pe cel ce se roaga pentru aproapele sau cu cat lucrand in acest fel, chiar daca este pacatos, da marturie de iubire. Un Parinte spune astfel ca "cine se roaga pentru un frate aflat in suferinta, inainte de a folosi pe acesta, se foloseste el insusi din pricina iubirii [pe care o arata]"."(selectie preluata de pe crestinortodox.ro,articolul integral poate fi citit aici)

Gand de final despre trairea Sfintilor Parinti cea vindecatoare de patimi si biruitoare a mortii si lumii ce va trece: ,,Cine a putut sa inteleaga si sa vada ca,fiind adus la existenta din nimic,a intrat gol in lume,unul ca acesta il va recunoaste pe Cel ce l-a facut pe el,si nu numai ca se va teme de EL,si-l va iubi si-l va sluji din tot suflet si nu-I va prefera nicidecum nimic din cele vazute,ci stiindu-se in toata certitudinea ca este strain de toate cele pamantesti,ba chiar si de cele ceresti,isi va dedica toata slujirea sufletului sau Celui ce l-a facut pe el." (Sfantul Simeon Noul Teolog, ,,Discursuri teologice si etice")

[cristiboss56]

Sfântul Vasile cel Mare: „Să nu uiți să mulțumești pentru toate”

„Lăsând la o parte supărarea pentru cele ce ne lipsesc, să ne învățăm a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru cele ce avem.”

Nimeni dintre noi, dacă vrea să fie socotit înțelept, să nu uite să mulțumească pentru tot ce i se întâmplă în viață. Însă cei mai mulți dintre oameni fac precum cei nemulțumitori: disprețuiesc cele ce au și doresc cele ce le lipsesc. Robul e nemulțumit că nu-i liber. Cel născut liber e nemulțumit că nu s-a născut în altă țară, mai cu vază, că nu-i dintr-o familie renumită prin noblețe, care să fie celebră. Cel de neam slăvit se plânge că nu-i putred de bogat; cel bogat se întristează că nu-i stăpân peste orașe și popoare; generalul se plânge că nu-i împărat, împăratul se plânge că nu stăpânește toată lumea de sub soare. Toate acestea îi conving pe aceștia că nu trebuie să mulțumească Binefăcătorului pentru ceva.

Noi însă, lăsând la o parte supărarea pentru cele ce ne lipsesc, să ne învățăm a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru cele ce avem.

În împrejurările grele ale vieții, să spunem înțeleptului Doctor: „Bine este mie că m-ai smerit”, „Suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice de slava care ni se va descoperi”, „Puțin am fost bătuți pentru cele ce am păcătuit!”

Omule, ușurează greutatea celor prezente cu nădejdea celor viitoare. După cum cei bolnavi de ochi își întorc privirile de la obiectele foarte strălucitoare odihnindu-le pe flori și pe câmpiile înverzite, tot așa și sufletul nu trebuie să privească necontenit la cele ce pricinuiesc întristare, nici să se lipească de nenorocirile prezente, ci să-și plimbe privirea spre contemplarea adevăratelor bunătăți. Vei reuși să te bucuri pururea dacă vei privi necontenit la Dumnezeu, iar nădejdea răsplătirii va ușura necazurile vieții. Ai fost batjocorit? Caută la slava pe care o ai păstrată în ceruri pentru răbdarea ta! Ai suferit vreo pagubă? Uită-te la bogăția cea cerească și la comoara pe care ți-ai agonisit-o prin faptele tale bune! Ai fost alungat din patrie? Dar ai patrie Ierusalimul ceresc! Ai pierdut copilul? Ai însă îngeri împreună cu care te vei veseli lângă tronul lui Dumnezeu, cu o veselie veșnică!

Dacă ducem o viață strălucită, să spunem cuvintele lui David: „Ce voi da în schimb Domnului pentru toate câte mi-a răsplătit mie?” Pentru noi a venit Dumnezeu între oameni; pentru trupul cel stricat, „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi”, cu noi, cei nerecunoscători.

(Extras din „Sfântul Vasile cel Mare” -Omilii și cuvântări-, Colecția Părinți și Scriitori Bisericești 1, Omilia a IV-a și a V-a, Edit. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, pp. 95-96 și pp. 105-108)

Un nou an cu bucurii tuturor forumistilor !

[leonte]

Dragii mei!
Intai de toate, traditionalul: La multi ani! Celor ce si-i doresc mai degraba buni, decat multi, asa se le dea Dumnezeu!

Cunosc pe cineva, care se tot chinuie de vreo 2 ani intr-o "stare" pe care cu greu o pot descrie in cuvinte, ca nici eu nu am priceput prea bine ce-i cu el nici de unde i se trage.

Bietul om, s-a tot chinuit sa nu mai puna pret pe parerea oamenilor despre el, incat astazi de la zi la zi, imi pare a fi tot mai nespalat, un dezordonat, un om care nu ar da cu o matura, nu ar sterge un praf... De fiecare data cand il intreb, imi zice simplu,

"- Dar ce? Astept vreun musafir asa de important cat sa ma apuc sa fac curat?"

Noroc ca umbla tuns, altfel cred ca ar avea si paduchi. De muncit nu munceste si tot scurt o taie:

"Pentru ce sa trudesc? Pentru ce sa imi doresc sa apuc ziua de maine sau anul care vine? Ce lucru as putea spera ca imi va aduce? Toate sunt iluzii si naluciri...

Daca nu i s-ar da de mancare, ar muri in vreun sant. Si ce om istet si fasnet il stiam!

Eu nu am gasit nici un argument pentru a-l convinge sa reintre in randul lumii. O fi caz de ospiciu? Sfant nu cred ca e, nici el nu pretinde a fi. Altminteri, era sigur de internat. Eu nu am auzit despre sfinti care sa traiasca doar din mila, in buricul targului si fara nici o randuiala. Ori de cate ori il intreaba cineva ceva, inchide gura cu un singur raspuns.

"Ce rost am eu pe aceasta lume? Ce asteapta Dumnezeu de la mine sa fac? Pentru ce m-a creat?"

A ramas blocat saracul in aceste intrebari si nu poate fi scos. Eu nu cred ca as avea atata rabdare daca ar fi al meu, dar maica-sa nu se indura sa-l alunge. Si e barbat in toata firea.

Va rog mult, daca stiti vreun duhovnic cu viata sfanta sa-l intrebati! Sau poate ati gasit in cartile sfintilor parinti despre cum poate iesi un om din aceasta stare. ...

[cristiboss56]

În prealabil postat de leonte

Cunosc pe cineva, care se tot chinuie de vreo 2 ani intr-o "stare"
A ramas blocat saracul in aceste intrebari si nu poate fi scos. Si e barbat in toata firea.. . . . .
despre cum poate iesi un om din aceasta stare. ...

Integrat din nou in societate cu ajutorul tau si a celor din jur , caci trandavia nu-i buna si nici de folos !
Tratamentul ? Munca si nu fuga de ea !
Dumnezeu iti da . dar nu-ti baga in traista , iar statul asta cu gura cascata in tavan e extrem de daunator , si asta dovedeste si cazul de fata !

[cristiboss56]

În prealabil postat de leonte

Va rog mult, daca stiti vreun duhovnic cu viata sfanta sa-l intrebati! Sau poate ati gasit in cartile sfintilor parinti despre cum poate iesi un om din aceasta stare. ...

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ead.php?t=5961

SFANTUL IOAN BOTEZATORUL

,,E suficient să-i priveşti icoana şi te cutremuri instantaneu. Sfântul Ioan Botezătorul are două aripi mari, întunecate şi deschise ner­vos spre înafară, gata de zbor şi, în acelaşi timp, ţine pe tavă chiar propriul său cap! E ceva crâncen în această scenă a tipsiei, dar mai e şi ceva ce ţine de lumină şi de speranţă. Ioan Botezătorul a biruit moartea şi ne-o arată con­cret, prin chiar prezenţa sa. Moar­tea nu e nici hâdă, nici ine­xorabilă. Moartea este, pentru cei drepţi, cea mai mare răsplată. Un alt început."

Traditia patristica a acordat o importanta cu totul deosebita rolului Sfantului Ioan Botezatorul in iconomia mantuirii conform cu cele relatate despre el in Noul Testament. Ioan Botezatorul si Mantuitorul ca Mesia apar in Evanghelii ca cei care depasesc asteptarea obisnuita a evreilor.Noul Testament arata ca Ioan Botezatorul si-a implinit rolul sau in istoria mantuirii intr-un mod, in care negarea rolului sau ar insemna negarea rolului lui Hristos in lucrarea lui Dumnezeu. Daca "Lumina" lui Hristos este mai mare decat "faclia" lui Ioan Botezatorul, astfel fara botezul lui Ioan prin pocainta, cei pacatosi nu puteau vedea Lumina lui Hristos.

Sfintii Parinti scot in evidenta rolul exceptional al Sfantului Ioan Botezatorul, subliniat de catre Mantuitorul. Toate tratatele patristice despre Botez si cateheza baptismala, vorbesc si despre botezul Sfantului Ioan si rolul sau in lucrarea Mantuitorului. Fericitul Augustin spune ca Sfantul Ioan Botezatorul este singurul Sfant pe care Biserica il cinsteste si la nasterea sa dupa trup. Tot el spune ca daca cel mai mare dintre cei nascuti din femei anunta venirea unuia si mai mare decat el, acela nu poate fi altul decat Dumnezeu si Omul Iisus Hristos. Botezul Sfantului Ioan, spune Tertulian, este dumnezeiesc prin instituirea sa, dar nu prin efectele sale. Acest botez pune un capat Legii vechi dar nu o inaugureaza pe cea noua, caci el nu aduce nasterea din nou. Valoarea acestui botez provine numai din relatia sa cu botezul crestin. Prin botezul lui Ioan era reflectat doar izvorul, care era lumina lui Hristos.

Sfintii Parinti scot in evidenta retragerea in pustie a Sfantului Ioan Botezatorul, in sensul separarii de lume pentru aflarea lui Hristos, asa cum scoate in evidenta in mod deosebit un autor patristic din secolul al IV-lea care a fugit de logomahiile scolii din Alexandria, Sfantul Isidor Pelusiotul. Sfantul Chiril al Ierusalimului afirma ca Ioan Botezatorul a fost inainte-mergator al Domnului si in iad.In iconografie, Sfantul Ioan era reprezentat cu un miel la picioarele sale, simbolizand pe Mantuitorul aratat ucenicilor acestuia. Dar, Sinodul cvinisext Trulan (690) a interzis reprezentarea Mantuitorului ca Miel, dupa care Sfantul Ioan a fost redat cu o cruce in mana, ca semn al martiriului sau. Uneori, prin secolul al XIII-lea, el a fost redat purtand aripi, dupa simbolul profetiei lui Maleahi. Reprezentarea Sfantului Ioan in icoana "Deisis", pe de o parte, si a Maicii Domnului, pe de alta parte a Mantuitorului, arata practic cinstea pe care le-a pregatit-o lor Dumnezeu prin jertfa Mantuitorului.

Traditia patristica a pastrat sensul lucrarii Sfantului Ioan Botezatorul in lumina lucrarii Mantuitorului. Astfel Sfintii Parinti, chiar daca nu au asezat nici un simbol legat de lucrarea Sfantului Ioan Botezatorul la inceputul Sfintei Liturghii, ei au presupus mereu aceasta lucrare a sa in pregatirea Sfintelor Daruri (Proscomidie) pentru Liturghie, in care Sfantul Ioan este pomenit alaturi de Sfanta Fecioara Maria. De aceea, interpretarea cea mai profunda si mai statornica a lucrarii Sfantului Ioan Botezatorul nu poate fi alta, decat lumina Mantuitorului Hristos ca nastere din nou prin botez, intrucat Mantuitorul este izvorul, iar Ioan apa botezului, Mantuitorul este "Lumina", iar Ioan Botezatorul este "faclia" aprinsa de la acea Lumina (Ioan 1,9)." (intreg articolul poate fi citit aici )


Sfantul Ioan Botezatorul,ca si inainte-mergator al Domnului,a lasat posteritatii mesajul adevaratei smerenii,patrunzatoare in fiinta si curata in fata lui Dumnezeu:"Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca.".Parintele Nicolae Steinhardt spunea despre marele sfant:

,,Ioan Botezatorul ne este indeobste cunoscut pentru marea sfintenie a vietii sale. I se spune inger in trup sau om ingeresc, de cat de aspra i-a fost viata in pustie si de cat de intransigenta asceza. Stim ca drept imbracaminte avea o haina din par de camila si ca imprejurul mijlocului purta o cingatoare de curea. De hranit se hranea numai cu lacuste si miere salbatica."Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca."Cine oare ar mai glasui astfel? Care dintre toti oamenii salasluitori vreodata pe acest pamant ar spune despre sine ca-si doreste sa se micsoreze, ca i se cade sa se umileasca in vreme ce aproapelui sau i se cuvine sa creasca, sa sporeasca? Firesc ii este omului rationamentul cu totul invers: sa voiasca a creste si a propasi el pe seama si in dauna celorlalti. Ceilalti? Sa-l admire, sa-l slujeasca, sa-l rasfete, sa-l ridice in slavi! Oricat de mult, de fara intrerupere, de nereticent. Satul de laude, complimente, slujiri si plecaciuni nu se va declara niciodata. Convins de perfecta-i superioritate nu va inceta in veac a fi.Egocentrismul si idolatrizarea eului sunt cererile si dorintele sufletului omenesc obisnuit, catusi de putin stergerea si infrangerea sinei, recunoasterea superioritatii altuia. Ceilalti ii sunt toti inferiori, orbi care nu se pricep sa-i deosebeasca insusirile exceptionale si sa-I aprecieze cum ar trebui.

Si totusi Ioan Botezatorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de potrivnic firii, de scandalos pentru orice psihie normala: pe sine se vrea micsorandu-se, pe celalalt crescand, biruind, afirmandu-se, implinindu-se!De aceea si este fraza de la Ioan 3, 30 atat de nepamanteasca, de fara de pereche, de anevoie asimilabila mintilor noastre. In cuprinsul Scripturii - bogata in formule fascinante si-n sentinte vrednice a se intipari in cugetul nostru - zicerea Botezatorului straluceste totusi cu o lumina nespusa si ni se infatiseaza ca un giuvaer; ea contrazice atat de fatis tendinta oricarei individualitati de a se socoti centrul cercului inconjurator si de a considera ca legitim sa-si acorde numai drepturi si monopolul dreptatii incat nu poate sa nu uimeasca asa cum ar face marul care, sfidand legea universala a gravitatiei, in loc sa cada la pamant cand se desprinde din pom, s-ar inalta spre cer.

Ne putem intreba acum ce semnifica pentru noi Ioan Botezatorul, prin care insusiri ale lui ni se arata admirabil, adica vrednic de mirare si veneratie, prin care ne poate fi calauzitor si model?

Prin smerenia sa absoluta, desigur. Prin iubirea sa totala fata de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine si a inlocuirii ei cu iubirea pentru altul. Ioan Botezatorul se trece in umbra, se sterge, parca s-ar dori invizibil. El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneste Iisus in versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfantului Ioan, prietenul care se bucura de bucuria Mirelui, care sta si-L asculta cu dragoste si supunere, care nu-si doreste nimic alta decat sa-L slujeasca. Iata ce este Ioan Botezatorul: este minunata pilda de "eu" care iese din sine si - cu smerenie si netarmurit devotament - dobandeste putinta de a-si iubi semenul mai mult decat pe sine insusi.Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar pe calea stramta a infrangerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului si egocentrismului nostru ridicol care-si face ras de noi indemnandu-ne a crede ca suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii si ne da ghes a ne increde numai in noi insine, a ne inchide si incuia in carapacea bine ferecata a sinei noastre imperialiste.Ioan ne poate fi pilda sigura de dragoste pentru Mire, adica pentru Hristos si de slujire neprecupetita a Sa.

Noi retinem din viata si jertfa Sfantului Ioan Botezatorul capacitatea omeneasca de a iesi din sine, de a depasi stramtoarea fenomenalitatii, de a iubi pe un altul. Noi cutezam chiar a ne face o calauza (sau macar un temei de neincredere in afirmatii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina fraza de la Ioan 3, 30: "Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez."Cu ea in suflet si-n inima si-n cuget si-n adancul sensibilitatii noastre biruite sa parasim acum, nu fara a multumi Domnului, acest sfant lacas."

[dobrin7m]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Sfintii Parinti scot in evidenta retragerea in pustie a Sfantului Ioan Botezatorul, in sensul separarii de lume pentru aflarea lui Hristos, asa cum scoate in evidenta in mod deosebit un autor patristic din secolul al IV-lea care a fugit de logomahiile scolii din Alexandria, Sfantul Isidor Pelusiotul. Sfantul Chiril al Ierusalimului afirma ca Ioan Botezatorul a fost inainte-mergator al Domnului si in iad.In iconografie, Sfantul Ioan era reprezentat cu un miel la picioarele sale, simbolizand pe Mantuitorul aratat ucenicilor acestuia. Dar, Sinodul cvinisext Trulan (690) a interzis reprezentarea Mantuitorului ca Miel, dupa care Sfantul Ioan a fost redat cu o cruce in mana, ca semn al martiriului sau. Uneori, prin secolul al XIII-lea, el a fost redat purtand aripi, dupa simbolul profetiei lui Maleahi. Reprezentarea Sfantului Ioan in icoana "Deisis", pe de o parte, si a Maicii Domnului, pe de alta parte a Mantuitorului, arata practic cinstea pe care le-a pregatit-o lor Dumnezeu prin jertfa Mantuitorului.

Traditia patristica a pastrat sensul lucrarii Sfantului Ioan Botezatorul in lumina lucrarii Mantuitorului. Astfel Sfintii Parinti, chiar daca nu au asezat nici un simbol legat de lucrarea Sfantului Ioan Botezatorul la inceputul Sfintei Liturghii, ei au presupus mereu aceasta lucrare a sa in pregatirea Sfintelor Daruri (Proscomidie) pentru Liturghie, in care Sfantul Ioan este pomenit alaturi de Sfanta Fecioara Maria. De aceea, interpretarea cea mai profunda si mai statornica a lucrarii Sfantului Ioan Botezatorul nu poate fi alta, decat lumina Mantuitorului Hristos ca nastere din nou prin botez, intrucat Mantuitorul este izvorul, iar Ioan apa botezului, Mantuitorul este "Lumina", iar Ioan Botezatorul este "faclia" aprinsa de la acea Lumina (Ioan 1,9)." (intreg articolul poate fi citit aici )


Sfantul Ioan Botezatorul,ca si inainte-mergator al Domnului,a lasat posteritatii mesajul adevaratei smerenii,patrunzatoare in fiinta si curata in fata lui Dumnezeu:"Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca.".Parintele Nicolae Steinhardt spunea despre marele sfant:

,,Ioan Botezatorul ne este indeobste cunoscut pentru marea sfintenie a vietii sale. I se spune inger in trup sau om ingeresc, de cat de aspra i-a fost viata in pustie si de cat de intransigenta asceza. Stim ca drept imbracaminte avea o haina din par de camila si ca imprejurul mijlocului purta o cingatoare de curea. De hranit se hranea numai cu lacuste si miere salbatica."Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca."Cine oare ar mai glasui astfel? Care dintre toti oamenii salasluitori vreodata pe acest pamant ar spune despre sine ca-si doreste sa se micsoreze, ca i se cade sa se umileasca in vreme ce aproapelui sau i se cuvine sa creasca, sa sporeasca? Firesc ii este omului rationamentul cu totul invers: sa voiasca a creste si a propasi el pe seama si in dauna celorlalti. Ceilalti? Sa-l admire, sa-l slujeasca, sa-l rasfete, sa-l ridice in slavi! Oricat de mult, de fara intrerupere, de nereticent. Satul de laude, complimente, slujiri si plecaciuni nu se va declara niciodata. Convins de perfecta-i superioritate nu va inceta in veac a fi.Egocentrismul si idolatrizarea eului sunt cererile si dorintele sufletului omenesc obisnuit, catusi de putin stergerea si infrangerea sinei, recunoasterea superioritatii altuia. Ceilalti ii sunt toti inferiori, orbi care nu se pricep sa-i deosebeasca insusirile exceptionale si sa-I aprecieze cum ar trebui.

Si totusi Ioan Botezatorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de potrivnic firii, de scandalos pentru orice psihie normala: pe sine se vrea micsorandu-se, pe celalalt crescand, biruind, afirmandu-se, implinindu-se!De aceea si este fraza de la Ioan 3, 30 atat de nepamanteasca, de fara de pereche, de anevoie asimilabila mintilor noastre. In cuprinsul Scripturii - bogata in formule fascinante si-n sentinte vrednice a se intipari in cugetul nostru - zicerea Botezatorului straluceste totusi cu o lumina nespusa si ni se infatiseaza ca un giuvaer; ea contrazice atat de fatis tendinta oricarei individualitati de a se socoti centrul cercului inconjurator si de a considera ca legitim sa-si acorde numai drepturi si monopolul dreptatii incat nu poate sa nu uimeasca asa cum ar face marul care, sfidand legea universala a gravitatiei, in loc sa cada la pamant cand se desprinde din pom, s-ar inalta spre cer.

Ne putem intreba acum ce semnifica pentru noi Ioan Botezatorul, prin care insusiri ale lui ni se arata admirabil, adica vrednic de mirare si veneratie, prin care ne poate fi calauzitor si model?

Prin smerenia sa absoluta, desigur. Prin iubirea sa totala fata de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine si a inlocuirii ei cu iubirea pentru altul. Ioan Botezatorul se trece in umbra, se sterge, parca s-ar dori invizibil. El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneste Iisus in versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfantului Ioan, prietenul care se bucura de bucuria Mirelui, care sta si-L asculta cu dragoste si supunere, care nu-si doreste nimic alta decat sa-L slujeasca. Iata ce este Ioan Botezatorul: este minunata pilda de "eu" care iese din sine si - cu smerenie si netarmurit devotament - dobandeste putinta de a-si iubi semenul mai mult decat pe sine insusi.Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar pe calea stramta a infrangerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului si egocentrismului nostru ridicol care-si face ras de noi indemnandu-ne a crede ca suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii si ne da ghes a ne increde numai in noi insine, a ne inchide si incuia in carapacea bine ferecata a sinei noastre imperialiste.Ioan ne poate fi pilda sigura de dragoste pentru Mire, adica pentru Hristos si de slujire neprecupetita a Sa.

Noi retinem din viata si jertfa Sfantului Ioan Botezatorul capacitatea omeneasca de a iesi din sine, de a depasi stramtoarea fenomenalitatii, de a iubi pe un altul. Noi cutezam chiar a ne face o calauza (sau macar un temei de neincredere in afirmatii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina fraza de la Ioan 3, 30: "Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez."Cu ea in suflet si-n inima si-n cuget si-n adancul sensibilitatii noastre biruite sa parasim acum, nu fara a multumi Domnului, acest sfant lacas."

15. Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era.
16. Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har.
17. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.
18. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.
19. Şi aceasta este mărturia lui Ioan, când au trimis la El iudeii din Ierusalim, preoţi şi leviţi, ca să-l întrebe: Cine eşti tu?
20. Şi el a mărturisit şi n-a tăgăduit; şi a mărturisit: Nu sunt eu Hristosul.
21. Şi ei l-au întrebat: Dar cine eşti? Eşti Ilie? Zis-a el: Nu sunt. Eşti tu Proorocul? Şi a răspuns: Nu.
22. Deci i-au zis: Cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui tu despre tine însuţi?
23. El a zis: Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: "Îndreptaţi calea Domnului", precum a zis Isaia proorocul."

Iata cum Sf. Ioan Botezatorul este prefigurarea monahismului inca de pe atunci. Haina din par de camila ce semnifica votul saraciei si cingatoare din piele ce semnifica votul fecioriei. Si apoi glasul celui ce striga in pustie asemenea monahilor nostrii care se roaga zilnic: "indreptati calea voastra.