[laurastifter]

În prealabil postat de gpalama

Intrebari pentru protestanti:

1. Care este credinta adevarata?
2. Care sunt criteriile Scripturistice pentru "identificarea credintei adevarate"?

As prefera raspunsuri critice, cu argumente, si nu de tipul "eu stiu mai bine".
Un citat izolat din Scriptura NU este un argument. Este doar un citat izolat. Scriptura are 1400 e pagini iar aceeasi tema e tratata cumulativ in zeci de locuri. Va rog daca raspundeti sa dati raspunsuri pertinente.

Credinţa cea adevărată... Ce este adevărul?... Ce este credinţa?... Cine este Dumnezeu?... Ce este viaţa şi care este sensul ei?... Ce este moartea şi... şi... de ce oare sufletul nostru tânjeşte după viaţa eternă, deşi conştientizăm atât de clar că suntem muritori?... Cine a aruncat în inimile noastre acest dor de viaţă, de iubire, de adevăr şi cum de este cu putinţă să formulăm astfel de noţiuni, asemenea întrebări existenţiale? Cu ce scop acel ceva/ Cineva a pus în noi dorul de viaţă veşnică, de "devenire întru fiinţă"? Cine "a pus în noi şi gândul veşniciei", lăsându-ne să-L căutăm într-o lume limitată şi supusă, parcă, doar hazardului?
Tuturor acestor întrebări complexe, fundamentale, tuturor acestor căutări spirituale atât de proprii naturii omeneşti le-a răspuns... Cineva... un Om asemenea nouă, un Om Care n-a urmat nicio şcoală filosofică, n-a scris nici măcar o singură carte (a scris doar pe nisip), un Om adevărat Care, aşa cum se exprima profund părintele Steinhardt, a făcut, parcă, tot posibilul ca nu cumva să fie încadrat în rândul personalităţilor istorice, a făcut tot posibilul ca noi să-L putem accepta doar în mod liber. Acest Cineva, venind în lumea noastră, nu ne-a enumerat definiţii despre adevăr, ci ne-a spus poveşti (parabole), ne-a invitat să căutăm... şi, la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, în mod neaşteptat, a formulat răspunsul... răspunsul tuturor întrebărilor şi nedumeririlor existenţiale pe care le-ar fi putut gândi vreodată mintea omenească: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (In14, 6). El nu ne-a adus vreo doctrină filosofică şi/ sau religioasă, ci ni S-a dăruit pe Sine ca Răspuns suprem al oricărei căutări duhovniceşti! El ni S-a revelat ca Adevăr absolut şi Iubire desăvârşită şi, aşa cum remarca Pascal, Hristos a devenit şi mai tainic prin însuşi actul revelării Sale supreme. Cine ar putea crede că un Om este Dumnezeu? Cine ar putea crede că Divinitatea, Fiinţa absolută, a venit până la noi, în planul existenţei noastre, S-a făcut în mod real Om şi Şi-a asumat moartea din iubire pentru cei muritori? "Cine ar putea crede o asemenea nebunie?" - se întreabă, revoltaţi, de două mii de ani, cei ce nu îndrăznesc să creadă că Adevărul este atât de aproape de ei? Cine ar putea crede că Adevărul a fost pipăit, văzut, auzit, că Adevărul întrupat a locuit printre oameni fiind Om ca şi ei? Şi cine ar fi capabil vreodată să explice această "taină din veci ascunsă şi de Îngeri neştiută"? Ce teolog, ce filosof, care înţelept al acestei lumi ne-ar putea lămuri vreodată din ce motiv El, Adevărul, "iubind pe ai Săi, cei din lume, i-a iubit până la sfârşit" (In13, 1), adică până la "nebunia" de a Se sacrifica El Însuşi pentru ei? Cum se face că Izvorul nesfârşit al adevărului, al iubirii, al existenţei, Dumnezeul Cel adevărat şi unic este, totodată, Om adevărat, asumându-Şi în Persoana Sa divină toate ale noastre cu excepţia păcatului?
"Conceptele creează idoli despre Dumnezeu; doar uimirea pricepe ceva despre El" - observa, în acest sens, Sfântul Grigorie al Nyssei, iar teologul ortodox contemporan Paul Evdokimov nota, în lucrarea sa "Cunoaşterea lui Dumnezeu în Tradiţia răsăriteană": "Cuvântul "Dumnezeu" este, pentru Sfinţii Părinţi, vocativul prin care-L chemăm pe Cel negrăit".
Pentru noi, cei care acceptăm în mod liber că Iisus Hristos este Adevărul, credinţa cea adevărată este, în mod evident, credinţa că există un Dumnezeu unic în Fiinţă şi întreit în Persoane şi că Iisus, Una dintre Aceste Ipostasuri/ Persoane, S-a făcut şi Om pentru noi, S-a sacrificat şi a înviat, S-a înălţat la ceruri, făgăduind să rămână în veci cu noi şi-n inimile noastre.
Noi nu deţinem Adevărul, ci Îl mărturisim şi-L iubim, căci Adevărul este Iisus Hristos! De aceea, mărturisirea adevărului implică respectarea libertăţii celuilalt, dragostea şi respectul pentru fiecare persoană creată după chipul acestui Adevăr veşnic şi ipostatic Care este Dumnezeu. Dacă sperăm să trăim în Adevăr, Care este şi Iubire, atunci datori suntem să recunoaştem în oricine un potenţial mărturisitor al Adevărului, un suflet pentru care Adevărul a venit în trup.
Care dintre confesiunile creştine este cea adevărată?...
Păi, eu cred că Ortodoxia, confraţii catolici vor spune că sunt mai ortodocşi decât noi, protestanţii... ne vor excomunica pe toţi, ca fiind nişte eretici ce ne-am îndepărtat de la sensul autentic al Scripturii şi de la credinţa vie a Bisericii primare.
Şi ce se-ntâmplă atunci?
Există două posibilităţi:
a. rămânem în iubire (deci şi în Adevăr) şi, smerit, ne recunoaştem a fi noi înşine la începutul drumului căutării lui Hristos, într-un proces de "conversio continua" şi rămânem, în acelaşi timp, consecvenţi dogmelor sfintei noastre Ortodoxii;
b. ne lăsăm cuprinşi de duhul mândriei, de vechea ispită de a ne crede drept unicul popor ales şi, în acest caz... căzând din dragoste, pierdem înţelegerea autentică a adevărului, orizontul nostru spiritual se limitează la repetarea unor formule şi Ortodoxia noastră se transformă în ortodoxism.
Noi nu suntem nici avocaţii, nici propagandiştii Adevărului, ci martorii Acestuia. Nu noi apărăm Adevărul, ci Adevărul ne apără pe noi!

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!