[dobrin7m]

În prealabil postat de cezar_ioan

Si totusi pasarea isi ia zborul. Poate gasim si cateva cuvinte despre tot ce facem noi ca sa speriem pasarea...
De ce ne paraseste harul, atat cat va fi dobandit fiecare?

Uneori mi s-a parut ca traiesc o clipa de pace si un sens al lucrurilor apropiat de ceea ce mi-a spus Biserica, Evanghelia...
Cum s-a petrecut pierderea? Cum a fost ridicarea harului, pierderea binecuvantarii, a mirului din frunte insemnat de preot?

Un gand de mandrie (eu acum sunt in har, iata...) cu sensul ca am eu o insusire aparte, ceva mai de soi ca restul muritorilor.
O grosolanie, cat de mica in aparenta, mare insa in resorturile adinci ale mintii. Un varf de iceberg care ascundea un colos de aroganta si impietrire.
O decizie lipsita de dragoste. Un act de razbunare, care parea a fi doar din dreptate, vai...
O nevinovata placere, care imi purta mintea pe mari de iluzii si visuri...
O rugaciune plictisita ori fariseica.
Un refuz al cererii cuiva, doar din teama sau din simplu egoism sau din gandul ca am mai dat deja...
O critica a unui preot...
O cat de mica abatere de la duhul umilit si inima infranta....
Si gata!
Pasarea si-a luat zborul.

Orice act lipsit de gingasie al fiintei mele a fost o piatra zvarlita, daca nu in Duh, cu siguranta in alte fapturi delicate ale vazduhului...
Orice grosolanie, orice graba neghioaba, orice infatuare, orice nerabdare, orice iuteala, orice zvac al maniei....
Si pasarea isi ia zborul!
Restul este iluzie. Sau, poate pocainta. Catarare, din nou si iar si iara...

Asa este. De aceea trebuie lucrat cu noi insine, mereu, neincetat. Si rugaciune, si ascultare cat avem de trait.
Odata parintele meu mi-a spus asa: scrie acum , scrie celorlalti , spune-le de Hristos, ca va veni vremea cand va ramane rugaciunea. Nu am inteles atunci insa acum inteleg.