Harul

[cezar_ioan]

Si totusi pasarea isi ia zborul. Poate gasim si cateva cuvinte despre tot ce facem noi ca sa speriem pasarea...
De ce ne paraseste harul, atat cat va fi dobandit fiecare?

Uneori mi s-a parut ca traiesc o clipa de pace si un sens al lucrurilor apropiat de ceea ce mi-a spus Biserica, Evanghelia...
Cum s-a petrecut pierderea? Cum a fost ridicarea harului, pierderea binecuvantarii, a mirului din frunte insemnat de preot?

Un gand de mandrie (eu acum sunt in har, iata...) cu sensul ca am eu o insusire aparte, ceva mai de soi ca restul muritorilor.
O grosolanie, cat de mica in aparenta, mare insa in resorturile adinci ale mintii. Un varf de iceberg care ascundea un colos de aroganta si impietrire.
O decizie lipsita de dragoste. Un act de razbunare, care parea a fi doar din dreptate, vai...
O nevinovata placere, care imi purta mintea pe mari de iluzii si visuri...
O rugaciune plictisita ori fariseica.
Un refuz al cererii cuiva, doar din teama sau din simplu egoism sau din gandul ca am mai dat deja... Ca ar putea sa mai dea si alti frati...
O criticare a unui preot...
O cat de mica abatere de la duhul umilit si inima infranta....
Si gata!
Pasarea si-a luat zborul.

Orice act lipsit de gingasie al fiintei mele a fost o piatra zvarlita, daca nu in Duh, cu siguranta in alte fapturi delicate ale vazduhului...
Orice grosolanie, orice graba neghioaba, orice infatuare, orice nerabdare, orice iuteala, orice zvac al maniei....
Si pasarea isi ia zborul!
Restul este iluzie. Sau, poate pocainta. Catarare, din nou si iar si iara...

[dobrin7m]

În prealabil postat de cezar_ioan

Si totusi pasarea isi ia zborul. Poate gasim si cateva cuvinte despre tot ce facem noi ca sa speriem pasarea...
De ce ne paraseste harul, atat cat va fi dobandit fiecare?

Uneori mi s-a parut ca traiesc o clipa de pace si un sens al lucrurilor apropiat de ceea ce mi-a spus Biserica, Evanghelia...
Cum s-a petrecut pierderea? Cum a fost ridicarea harului, pierderea binecuvantarii, a mirului din frunte insemnat de preot?

Un gand de mandrie (eu acum sunt in har, iata...) cu sensul ca am eu o insusire aparte, ceva mai de soi ca restul muritorilor.
O grosolanie, cat de mica in aparenta, mare insa in resorturile adinci ale mintii. Un varf de iceberg care ascundea un colos de aroganta si impietrire.
O decizie lipsita de dragoste. Un act de razbunare, care parea a fi doar din dreptate, vai...
O nevinovata placere, care imi purta mintea pe mari de iluzii si visuri...
O rugaciune plictisita ori fariseica.
Un refuz al cererii cuiva, doar din teama sau din simplu egoism sau din gandul ca am mai dat deja...
O critica a unui preot...
O cat de mica abatere de la duhul umilit si inima infranta....
Si gata!
Pasarea si-a luat zborul.

Orice act lipsit de gingasie al fiintei mele a fost o piatra zvarlita, daca nu in Duh, cu siguranta in alte fapturi delicate ale vazduhului...
Orice grosolanie, orice graba neghioaba, orice infatuare, orice nerabdare, orice iuteala, orice zvac al maniei....
Si pasarea isi ia zborul!
Restul este iluzie. Sau, poate pocainta. Catarare, din nou si iar si iara...

Asa este. De aceea trebuie lucrat cu noi insine, mereu, neincetat. Si rugaciune, si ascultare cat avem de trait.
Odata parintele meu mi-a spus asa: scrie acum , scrie celorlalti , spune-le de Hristos, ca va veni vremea cand va ramane rugaciunea. Nu am inteles atunci insa acum inteleg.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de dobrin7m

Asa este. De aceea trebuie lucrat cu noi insine, mereu, neincetat. Si rugaciune, si ascultare cat avem de trait.

Iar ei petreceau in rugaciune si post, in intrajutorare, in faptele milei, in evlavie... Fara nici o urma de ironie fata de vreun semen.
Ei, primii crestini, primele comunitati, de demult!

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de cezar_ioan

Iar ei petreceau in rugaciune si post, in intrajutorare, in faptele milei, in evlavie... Fara nici o urma de ironie fata de vreun semen.
Ei, primii crestini, primele comunitati, de demult!

Asa e. Pe de alta parte, ei erau in minoritate. Atunci, ca si acum. Atunci, ca si acum, chiar si intre ei a aparut dihonia. Stii, cumva, de ce s-au certat intre ei primii crestini ? De la bani. De la cine pune in mijloc mai mult. Asa a ajuns Biserica sa instituie diaconatul, fiindca apostolii se saturasera sa o faca pe agentii fiscali.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Stii, cumva, de ce s-au certat intre ei primii crestini ? De la bani. De la cine pune in mijloc mai mult. Asa a ajuns Biserica sa instituie diaconatul, fiindca apostolii se saturasera sa o faca pe agentii fiscali.

Mihnea, iarta-ma, dar pur si simplu nu cred asta.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de cezar_ioan

Si totusi pasarea isi ia zborul. Poate gasim si cateva cuvinte despre tot ce facem noi ca sa speriem pasarea...
De ce ne paraseste harul, atat cat va fi dobandit fiecare?

Oare ce suntem noi pentru "pasarea" obosita, care-si odihneste (poate din intamplare, poate nu) "zborul" pe crenguta firava a sufletului nostru? Ce cauta aceasta "pasare", de fapt si ce-i putem noi oferi? O clipa de odihna, sau siguranta si statornicie? De ce-ar ramane ea acolo, sa-si faca cuib, sa "depuna oua", care sa scoata pui si care la randul lor sa caute alte culcusuri moi, in sufletele altora care sa faca alti pui si tot asa, si tot asa!?... Cata siguranta putem noi oferi? Cata caldura? Cata mangaiere? Cata osteneala pentru a opri furtunile care se pornesc de nicicunde? Cat acoperis, pentru ploile repezi sau grindina mai mare decat puii insisi? De cate ori, desi ne credem bine infipti in pamantul Ratiunii, cea mai mica adiere de la "miaza-noapte" ne lasa fara frunze si aproape ca ne smulge din radacina?... Oare nu a fost o intamplare, un miracol, faptul ca acea biata pasarica s-a oprit pentru cateva clipe chiar pe "crenguta" noastra? Care suntem noi de fapt, in viata de zi cu zi? Nu cumva suntem intr-un permanent zbucium, si doar fiindca mai obosim, se intampla sa avem crenguta in stare de liniste si pace, nu fiindca asa s-ar afla in mod obisnuit!?...

Se intampla un lucru extrem de ciudat, ca o provocare tendentioasa, desi nu de intentie e vorba ci de o naivitate copilareasca, in ciuda maturitatii noastre. Ne intrebam de ce pleaca harul, si ne dorim in primul rand sa vina, iar daca vine sa stea acolo cat mai mult, eventual o vesnicie!... Dar cum? Ce facem noi aici? Vorbim de har? Care har? Al cui? Deja, in momentul in care aratam cu degetul catre el, la modul personal, s-a duuus in cele patru zari, si cine stie cum si cand il mai putem aduce inapoi. Ca si-asa, nu depinde numai de noi... Orice mica aluzie la rodul ostenelilor noastre, ne osandeste si ne trimite inapoi. Sunt convins ca multi, foarte multi, ar avea de spus lucruri importante raportandu-se la experientele personale, dar simt si stiu ca nu pot vorbi despre ele decat cel mult prietenilor celor mai apropiati, care-i inteleg destainuirea su nu o iau ca pe o lauda sau marire de sine, ci ca pe o experienta ce se vrea impartasita cu toata dragostea.
Mult am stat si m-am gandit la vamesul Zaheu... Lumea il privea asa cum privim si noi pe multi dintre semenii nostri: un pacatos!!! Fara echivoc!!! Ce sa caute Mantuitorul Hristos, in casa unui pacatos? Ce sa caute "pasarea" pe crenguta sufletului celui nesmerit? Ce sa caute Dumnezeu in visul celui pe care NOI il consideram iremediabil pierdut? Iar daca el isi deschide sufletul cum ca L-a visat pe Mantuiror sau pe Sf Fecioara, vor sari pe data 20 de farisei care sa strige: "E de la diavol, visul"! De parca diavolul ar mai avea vreo indoiala ca deja l-a castigat pe pacatos!... Dar daca Mantuitorul incearca cu blandete sa trimita "pasarea" cu mesajul cel bun, intr-o forma sau alta, se vor gasi destui care sa se indoiasca, sau sa huleasca indrazneala de a te crede vrednic de a gazdui pe Dumnezeu - fie si pentru o clipa: "Zahee, coboara si pregateste-te, ca astazi voi cina in casa ta!" Oare, asa cum Zaheu s-a smerit, de ce nu s-ar intampla asa cu multi dintre noi, daca ne-am vedea dintr-o data luati in seama, cu toata nevrednicia de care suntem constienti? Asa cum Zaheu era si el tot fiu al lui Israel, nu suntem si noi botezati in numele Aceluiasi Iisus Hristos? De ce, cand vorbim noi despre harul vazut si perceput de noi, ni se umezesc ochii sau poate varsam multe lacrimi, iar cand vorbeste altul, ne grabim sa credem ca e ratacit, ca se preamareste, ca nu i se putea intampla tocmai lui, cand de fapt el face atatea si atatea lucruri care contrazic harul? Ispititorul face eforturi disperate, si daca nu reuseste intotdeauna sa ne amageasca prin vechile metode, ii porneste pe cei din jur la razboi impotriva noastra, doar-doar ne smintim macar un pic. Si - vai noua! - ca de cele mai multe ori ii si reusesc urzelile, desi Dumnezeu stie cat de mult ne ostenim sa ne stapanim si sa ne controlam!...
Noi... nu reusim sa ne iubim nici semenii, care nu ne-au facut nici un rau, dar sa mai fie nevoie sa ne iubim vrajmasii?!?...

[cezar_ioan]

Moshule, Harul se revarsa in intreaga Creatie. Este pretutindeni.
Nu isi cauta pasarea cuib.... Pasarea aceasta cu care a fost comparat harul nu e chiar o pasarica neajutorata... E insasi manifestarea Dumnezeirii!
Nu are nevoie de curatenia omului pentru a se aseza, in sfarsit, undeva... Ba, dimpotriva, face ea curatenie acolo unde se azasa.

Cred ca in citatul oferit de Costel, pasarea apare acolo nu ca sa ne centram asupra ei, ci sa cugetam asupra noastra, asupra felului cum suntem si cum am fost chemati sa fim.
Despre noi vorbeste citatul, despre faptul ca suntem atat de putin dispusi la smerenie incat harul se retrage, se indeparteaza, desi nu dispare cu totul pentru totdeauna.
E vorba despre grosolania sufletului nostru, iar nu despre spaimele pasarii...

Fericirile ne vorbesc limpede despre cum putem incepe, inca de aici, sa fim in Imparatie. Nefiind asa cum arata Mantuitorul, fireste ca pasarea zboara. Desi vine mereu, neincetat... Dragostea Domnului pentru noi e nesfarsita.
Si totusi zboara. Pentru ca ne gaseste tot lipsiti de cainta, tot egoisti, tot lacomi, tot indragostiti de pacatele noastre, de patimi, de pamant si de moarte... Nu vrem sa fim cu ea, cu El. Vrem doar cu ale noastre, pe care le iubim mai mult decat pe El. Si, iata, nevoind sa ne oblige cu nimic, pasarea zboara... Ne respecta, ea, gingasa, insasi grosolania noastra..

Insa cel care este dispus sa renunte la toate bilutzele stralucitoare ale veacului acestuia, la toate amagirile, la toata mania, la tot egoismul, la toata nedreptatea... ei bine, acesta nu sparie pasarea si ea ramane cu el si el ramane cu ea. Isi sunt suficienti, unul altuia, mai intai.

Cred ca exista oameni care trec prin lume avind pentru totdeauna un astfel de soim pe umar...
Un neam al soimarestilor a fost mereu, pretutindeni in istoria lumii. Sunt crestinii din Fericiri. Sunt cetatenii Imparatiei lui Dumnezeu.

[Mosh-Neagu]

Imi pare asa de rau ca unele ganduri trec pe langa noi cu viteza luminii, desi poate Dumnezeu pune un pic de har si acolo!

În prealabil postat de cezar_ioan

Cred ca exista oameni care trec prin lume avind pentru totdeauna un astfel de soim pe umar...

Stii tu, Cezar, de ce acei oameni care au un soim pe umar, nu pot locui in lume? Fiindca pizma omului rau n-ar permite sub nici o forma acest fapt. Atat timp cat inca ne calcam unul altuia, sufletul in picioare, soimul este asemuit lesne chiar cu... "capra vecinului"! Pentru ca, paradoxal, nu omul este tinta dusmaniei, ci soimul sau... capra!...

[cezar_ioan]

Him... Se prea poate sa fie chiar asa cum zici, Moshule. Da, din pacate, cred ca e foarte plauzibil sa fie exact cum spui.
Astia suntem, frate! Astia suntem...

[catalin2]

Nu am urmarit toate mesajele. Harul se revarsa de la Dumnezeu asupra creatiei, dar harul interior a putut fi primit de oameni doar dupa jertfa Mantuitorului, prin Botez si Mirungere. Pana atunci era harul exterior.
Harul nu se poate capata prin fapte (fara Botez si Mirungere), una din ereziile de la inceput a fost pelagianismul, care spunea ca harul se poate primi prin fapte, fara Botez. Erezia spunea ca pacatul stramosesc nu s-a transmis, nu considera Botezul neaparat necesar pentru mantuire si minimaliza lucrarea Mantuitorului, considera pe Iisus doar un model de urmat. Exagerarea opusa a fost predestinarea, faptul ca fara har nu se pot face fapte bune. Mai multe in articolul parintelui Dumitru Popescu: http://www.crestinortodox.ro/dogmati...ura-68963.html
De asemenea, Sfantul Serafim de Sarov are o prezentare clara a acestor invataturi.