Citat:
În prealabil postat de cezar_ioan
Si totusi pasarea isi ia zborul. Poate gasim si cateva cuvinte despre tot ce facem noi ca sa speriem pasarea...
De ce ne paraseste harul, atat cat va fi dobandit fiecare?
|
Oare ce suntem noi pentru "pasarea" obosita, care-si odihneste (poate din intamplare, poate nu) "zborul" pe crenguta firava a sufletului nostru? Ce cauta aceasta "pasare", de fapt si ce-i putem noi oferi? O clipa de odihna, sau siguranta si statornicie? De ce-ar ramane ea acolo, sa-si faca cuib, sa "depuna oua", care sa scoata pui si care la randul lor sa caute alte culcusuri moi, in sufletele altora care sa faca alti pui si tot asa, si tot asa!?... Cata siguranta putem noi oferi? Cata caldura? Cata mangaiere? Cata osteneala pentru a opri furtunile care se pornesc de nicicunde? Cat acoperis, pentru ploile repezi sau grindina mai mare decat puii insisi? De cate ori, desi ne credem bine infipti in pamantul Ratiunii, cea mai mica adiere de la "miaza-noapte" ne lasa fara frunze si aproape ca ne smulge din radacina?... Oare nu a fost o intamplare, un miracol, faptul ca acea biata pasarica s-a oprit pentru cateva clipe chiar pe "crenguta" noastra? Care suntem noi de fapt, in viata de zi cu zi? Nu cumva suntem intr-un permanent zbucium, si doar fiindca mai obosim, se intampla sa avem crenguta in stare de liniste si pace, nu fiindca asa s-ar afla in mod obisnuit!?...
Se intampla un lucru extrem de ciudat, ca o provocare tendentioasa, desi nu de intentie e vorba ci de o naivitate copilareasca, in ciuda maturitatii noastre. Ne intrebam de ce pleaca harul, si ne dorim in primul rand sa vina, iar daca vine sa stea acolo cat mai mult, eventual o vesnicie!... Dar cum? Ce facem noi aici? Vorbim de har? Care har? Al cui? Deja, in momentul in care aratam cu degetul catre el, la modul personal, s-a duuus in cele patru zari, si cine stie cum si cand il mai putem aduce inapoi. Ca si-asa, nu depinde numai de noi... Orice mica aluzie la rodul ostenelilor noastre, ne osandeste si ne trimite inapoi. Sunt convins ca multi, foarte multi, ar avea de spus lucruri importante raportandu-se la experientele personale, dar simt si stiu ca nu pot vorbi despre ele decat cel mult prietenilor celor mai apropiati, care-i inteleg destainuirea su nu o iau ca pe o lauda sau marire de sine, ci ca pe o experienta ce se vrea impartasita cu toata dragostea.
Mult am stat si m-am gandit la vamesul Zaheu... Lumea il privea asa cum privim si noi pe multi dintre semenii nostri:
un pacatos!!! Fara echivoc!!! Ce sa caute Mantuitorul Hristos, in casa unui pacatos? Ce sa caute "pasarea" pe crenguta sufletului celui nesmerit? Ce sa caute Dumnezeu in visul celui pe care NOI il consideram iremediabil pierdut? Iar daca el isi deschide sufletul cum ca L-a visat pe Mantuiror sau pe Sf Fecioara, vor sari pe data 20 de farisei care sa strige: "E de la diavol, visul"! De parca diavolul ar mai avea vreo indoiala ca deja l-a castigat pe pacatos!... Dar daca Mantuitorul incearca cu blandete sa trimita "pasarea" cu mesajul cel bun, intr-o forma sau alta, se vor gasi destui care sa se indoiasca, sau sa huleasca indrazneala de a te crede vrednic de a gazdui pe Dumnezeu - fie si pentru o clipa: "Zahee, coboara si pregateste-te, ca astazi voi cina in casa ta!" Oare, asa cum Zaheu s-a smerit, de ce nu s-ar intampla asa cu multi dintre noi, daca ne-am vedea dintr-o data luati in seama, cu toata nevrednicia de care suntem constienti? Asa cum Zaheu era si el tot fiu al lui Israel, nu suntem si noi botezati in numele Aceluiasi Iisus Hristos? De ce, cand vorbim noi despre harul vazut si perceput de noi, ni se umezesc ochii sau poate varsam multe lacrimi, iar cand vorbeste altul, ne grabim sa credem ca e ratacit, ca se preamareste, ca nu i se putea intampla tocmai lui, cand de fapt el face atatea si atatea lucruri care contrazic harul? Ispititorul face eforturi disperate, si daca nu reuseste intotdeauna sa ne amageasca prin vechile metode, ii porneste pe cei din jur la razboi impotriva noastra, doar-doar ne smintim macar un pic. Si - vai noua! - ca de cele mai multe ori ii si reusesc urzelile, desi Dumnezeu stie cat de mult ne ostenim sa ne stapanim si sa ne controlam!...
Noi... nu reusim sa ne iubim nici semenii, care nu ne-au facut nici un rau, dar sa mai fie nevoie sa ne iubim vrajmasii?!?...