[cezar_ioan]

În prealabil postat de dobrin7m

Ai grija frate Ioan Cezar ca ti-ai acordat prea multa libertare vizavi de ascultarea de duhovnic...

Asta-i bună!...

Soră Mihaela,
vă rog să nu vă grăbiţi la interpretări belicoase, ca şi când orice cuvânt sau expresie ar trebui să alimenteze suspiciunea de subminare a imaginii Bisericii (Şi cine să o facă - taman eu? Chiar aşa capabil şi periculos mă credeţi?...:)).
"Oare respectarea întocmai a formulelor şi rânduielilor (pe care credincioşii din Biserica sănătoasă le foloseau cu adevărat pentru a înainta în virtute) poate substitui lucrarea de pocăinţă? "
Acum e rândul meu să vă întreb: ce v-a făcut să puneţi accentul într-o parte şi nu mai degrabă în aceasta, pe care am subliniat-o acum? De ce nu mai degrabă aţi mers pe firul ăsta, al lucrării lăuntrice, şi aţi ales să dezvoltaţi firul care crează şi susţine o suspiciune? Cuvântul acesta: suspiciune, vă spune ceva?....

Evident că nu contest formulele de credinţă şi rânduiala. (Ba chiar le iubesc cu toată fiinţa mea! Aş spune că sunt fascinat de ele şi că nu am cunoscut nimic mai frumos pe lume, de când mă ştiu, afară de minunea rugăciunilor şi a întocmirii slujbelor în Biserica Ortodoxă, aşa cum o cunosc eu.)
Cum aş putea să contest eu rosturile Bisericii noastre? Drept cine mă luaţi?
E treaba unui om, oricine ar fi el, să se pronunţe în astfel de chestiuni care sunt rodul sfintei Biserici? Daţi-vă seama, vă rog, că mă puneţi în situaţia prezumtivă a unei nebunii ieşite din comun.

Întrebarea era dacă formulele şi rânduiala, ele singure, duc la vreun folos duhovnicesc.

Şi spuneam că oamenii din Biserica sănătoasă le foloseau cu adevărat. La lucrarea ogorului lăuntric mă gândeam. La munca cu sine, la necruţarea de sine, la travaliul, la dinamica pocăinţei....

În ce mă priveşte am convingerea că, deşi impecabile pe dinafară, comportamentele văzute nu garantează cu nimic faptul că pe dinlăuntrul lor gândurile, atitudinile, convingerile şi simţămintele duhovniceşti pot lipsi cu desăvârşire.
În definitiv, nu aceasta e problema fariseului?
Desigur, e treaba fiecăruia să se ferească de ispita căderii în pielea fariseului. Şi nici nu afirm că ar fi treaba mea să judec oamenii şi stările lor duhovniceşti, ci să mă limitez la cele care mă privesc. Problema, însă, poate şi trebuie să fie pusă! Mereu. Nu pentru a învinovăţi pe vreun confrate, ci pentru a ţine un semnal de alarmă permanent treaz. E o datorie a fiecărui creştin să aducă vorba despre aceasta, măcar din când în când.

Oare în duminica de astăzi nu e potrivit, măcar astăzi, ca noi creştinii sa atingem acest subiect mai întâi, şi nu altul? Ce anume, aşadar, îmi reproşaţi? Că sunt în prezentul Bisericii? Că nu mă cred în august1016 sau în iulie 2078 şi că am fost azi la Sfânta Liturghie ca tot credinciosul? Şi că am rămas cu gândul la tema fariseu versus vameş?... Ce aţi fi vrut să fac mai bun: să vă vorbesc despre zambile?

"Tipic, tipic şi la inimă nimic" vă sună probabil cunoscut. E expresia scurtă care denunţă formalismul, moartea duhului creştinului.
Bun, să zicem că aţi putea fi de acord cu asta, întrucât, dacă se întâmplă să consideraţi că singure formulele şi rânduiala sunt crescătoare duhovniceşte : aţi fi în situaţia de a confunda credinţa şi lucrarea Duhului cu magia/superstiţia. Iar eu sunt convins că nici nu o faceţi.
Dar de ce am ridicat totuşi problema?
Simplu: din pricina roadelor vizibile ale actelor noastre de cult. Roade în comportamentul concret al nostru, al credincioşilor creştini, începînd cu mine mai întâi şi continuînd cu toţi cei pe care îi cunosc, direct sau indirect (de pildă de pe forum). Nu vedem sufletul omului, nu-i cunoaştem credinţa dar vedem comportamentele şi situaţiile. Văd ţara asta creştină, văd lumea. De aici întrebarea firească: cine mai e în Biserică, afară doar de aspectul formal?

Ziceam că, singure, aceste cadre necesare (rânduiala, formulările de credinţă, rugăciunile) nu rodesc nimic sau rodesc moarte, atunci când sufletul nu e afundat în starea de evlavioasă lucrare a pocăinţei, cu tot ce ştim, măcar din lecturi dacă nu încă din practica proprie, că înseamnă.
Biserica văzută, sistemul de practici de cult, fie el şi impecabil, pot fi cu totul rupte de Biserica tainică sfinţitoare, singura mântuitoare. Câţi intră pe Uşa Acestei Biserici atâţia sunt şi pe calea mântuirii. Ceilalţi nu, oricât şi-ar dori sau îşi închipuie că sunt pe drumul bun.

Acum vi se mai pare la fel de hazardat ce spun? Am adus vreo lezare credinţei şi practicii Bisericii noastre?

P.S. Relaţia mea de ascultare faţă de duhovnic nu ar trebui să fie problema mea cea mai intimă? M-am dezvelit eu singur în această privinţă pe forum şi v-am cerut sfatul sau opinia? ....
(e a doua oară în ultimele zile când îmi evaluaţi relaţia cu duhovnicul şi cred că nu e folositor să repetaţi lucrul acesta încă o dată; dacă însă a fost cu foarte bună intenţie, frăţeşte, atunci vă mulţumesc pentru atenţionare şi ... vă rog să vă opriţi aici; pentru mine nu-i cu supărare dacă veţi continua acest mod agresiv/intruziv de raportare interpersonală, însă cred că vă faceţi rău singură)