[cezar_ioan]

În prealabil postat de cezar_ioan

Unde nu e ascultare umilită de un om care pute în carne şi oase,
nimic nu este. AMIN!+

P.S. Prin "ascultare umilită" înţeleg: deschisă, inima toată.

Aş vrea să revin un pic la acest pasaj.
În primul rând pentru că Leonte şi-a exprimat deja dezacordul (şi asta m-a stimulat să cuget încă o dată la afirmaţia scrisă, spre a cerceta temeiurile cuvântului meu care nu s-a vrut doar o vorbă brutală),
în al doilea rând pentru că N.Priceputu... tace. Şi îmi spune gândul că ar vrea să vorbesc eu, în schimb...:)


Putreziciune e omul.
Doar viermii, poate, că mai îndrăgesc sub soare, descompunerea trupului omenesc. Şi poate corbii negri şi hienele...
Viermii însă, aceşti catalizatori şi delicaţi meşteşugari ai descompunerii trupeşti, aceşti înălbitori naturali care subliniază fără tăgadă vremelnicia şi perisabilitatea noastră de călători prin timp, viermii sunt cei mai siguri martori ai putreziciunii omului.
Uneori mă minunez cât de smeriţi sunt viermii... După ce îşi săvârşesc minuţios treaba, cu micile lor aparate hiperanalitice, ei merg mai departe şi poartă în măruntaiele lor tot ceea ce nu ne mai foloseşte la nimic şi care nouă, celor însetaţi după viaţa veşnică, ne repugnă: materia neînsufleţită. Dovada a ce mai rămâne din frumosul om când moartea pune în aplicare despărţirea sufletului de trup. Şi încă, mai uimitor, din respingătorul nostru rest, mort de-a binelea, ei fac prin legile viului puse de Dumnezeu pe pământ, ei fac putere nouă de viaţă...

Când un om, oricine ar fi, acceptă să îşi deschidă inima şi chiar să dea uneori ascultare (depăşindu-şi astfel neîncrederea, temerile, angoasele cele mai profunde privitoare la omenesc şi sfinţirea omenescului) unei alte persoane, aşadar unui om muritor, cred că săvârşeşte următorul lucru:
- mai întâi realizează un pas mare către umilinţă, către acceptarea cuminte a Voii Domnului, făcînd o lucrare aproape la fel de uimitoare ca a viermuşilor: omul acesta se contopeşte, mai mult chiar decât o fac inelaţii la nivelul cărnii, cu sufletul unui semen supus la rândul său, în condiţia corpului omenesc, putreziciunii;
- a te dezvălui unui om care este ca şi tine supus deşertăciunii, este desigur o nebunie deplină. Nu are nici pic de inteligenţă, nici pic de simţ al prevederii. Dar, dintr-odată, crezînd că acest om căruia îi dezvăluieşti cămările sufletului tău este OMUL LUI DUMNEZEU ŞI PUS SĂ SLUJEASCĂ TAINIC ÎNTRU MÂNTUIREA SUFLETELOR, nebunia ta a devenit depăşirea condiţiei vremelnice, deşarte. Te-ai înălţat de la masa viermilor, cu duhul, la Masa Împăratului. Cu trupul în mormânt, cu sufletul în Ceruri...
- trebuie văzut în preot mai întâi un om care pute, întrucât, aşa cum însuşi preotul o spune pe timpul sfintelor slujbe şi mai apăsat la Sfânta Liturghie şi la Sfânta Spovedanie, omul acesta aparte este înainte de toate păcătos. Şi nu face altceva decât să slujească, rob al Domnului. El este aşadar muritor, hrană pentru viermi ca şi tine, frate de aceeaşi condiţie pieritoare ŞI TOTODATĂ TE CHEAMĂ ÎN FRĂŢIE ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU. Dar tu nu accepţi, nu te spovedeşti la el, ţinîndu-te cu gândul mai mult la asemănarea voastră, de fiinţe pornite pe drumul descompunerii, decât la temporara deosebire prin care unul e duhovnicul iar celălalt e fiul. Şi iată cum dintr-odată se cască aşa o prăpastie nesfârşită pe care duhovnicul te roagă să o treci, iar tu refuzi.
- nimic din ce conţine inima unui om nu ar trebui ascuns de semenul om; dar întrucât noi ne-am deprins cu toate cele ale răutăţii şi trăim vârtos boala vicleşugului de a ne ascunde de semeni SPRE ÎNTREGIREA NEÎNCETATĂ A MARELUI IMPERIU AL FRICII CĂ NI S-AR ZĂDĂRNICI NĂZUINŢELE PERSONALE, pentru această limită copleşitoare a noastră Biserica a rânduit să existe totuşi o excepţie: duhovnicul. Măcar acestuia să ne deschidem inima toată, dacă semenilor ne este frică să o facem, din mii şi mii de înţelepte raţiuni care ţin de buna cunoaştere, vai, a junglei sociale. Hrănim astfel, singuri cu mâna noastră (voluntară), pe lângă duhul putreziciunii pe care îl urâm ŞI PE DUHUL DEZBINĂRII pe care, dealtfel, noi credem că îl urâm încă şi mai mult.
- şi-n ciuda acestor fapte vrednice de milă, cu toate acestea, iată, noi ne numim creştini... Argumentăm şi justificăm la nesfârşit, în modurile cele mai savante (pe măsura puterii minţii fiecăruia) hotărârea noastră de a întări zidurile fricii şi ale dispreţului, ale neîncrederii şi ale tuturor găselniţelor minţii omeneşti, cufundînd astfel, poate fără voia noastră, minunea Tainei Spovedaniei în latrina întunericului socotelilor omeneşti. În paralel, desigur, noi râvnim Lumina...
- mai poate fi, astfel, ceva? Rupînd CERCUL SFINTELOR TAINE prin neîncrederea noastră în faptul că omul care pute în carne şi oase, pornit fiind deja către putreziciune la masa viermilor, este totodată şi sufletul sfinţit care la rândul său ne sfinţeşte prin Spovedanie, rupem astfel şi zapisul credinţei noastre în Hristos, rupem făgăduinţele toate şi astfel dovedim, fără tăgadă, că am jurat doar cu buzele. Şi ne mirăm că prin această gaură din inelul care ne-ar lega altminteri de Hristos, ne mirăm aşadar că se scurge tot grâul nevoinţelor noastre, toată pârga credinţei, toată nădejdea noastră. Şi că nu mai rămâne nimic.

Ca urmare, sunt încredinţat deplin că, într-adevăr nimic nu este dacă nu deschidem inima toată la Spovedanie, înaintea celui ce este un om care pute în carne şi oase ca şi noi, vremelnicii, şi totodată un suflet de om sfinţit şi sfinţitor, împreună cu care ne legăm pentru totdeauna în zborul sufletelor noastre către Împărăţia lui Dumnezeu. Neputincioşi, vremelnic şi totodată sub Puterea Învierii lui Hristos.