Citat:
În prealabil postat de calatorul
Daca Dumnezeu cunoaste viitorul, atunci a stiut dinainte ca Adam si Eva vor intra in pacat. De ce a mai creat pe om? Doar ca sa greseasca si sa-l pedepseasca?
Daca Dumnezeu stie viitorul atunci stie si finalul luptei dintre bine si rau. Ce sens ar mai avea toate in lumea asta?
|
"Calatorule", opreste-te o clipa din mersul tau grabit spre nicaieri si priveste in jur. Poate n-ai observat, dar a venit primavara. Toate se trezesc la viata? Oare tu chiar nu stii sa asculti? Nu stii sa privesti? Nu se poate sa nu observi dincolo de acest "urat" al oamenilor, acel dumnezeiesc "frumos" al celor ce te inconjoara. Priveam intr-o zi, cand inca nu se topise toata zapada, cum o pereche de vrabii faceau baie intr-o groapa din asfalt. Spectacolul era fascinant. Astazi, trebaluind prin gradina, ma imbatam de placere ascultand cintezoii si alte pasari cantand despre care noi oamenii nu stim absolut nimic, dar muzica lor ne infrumuseteaza viata... Daca omul ar iubi, asa cum asteapta Dumnezeu de la fiecare dintre noi, Pamantul asta zbuciumat nu s-ar mai numi Planeta albastra, ci intr-un fel pe care mintea omului n-o poate defini, fiindca Soarele ca termen de comparatie, ar fi un biet opait. Oare Dumnezeu n-ar avea destula energie pentru fiecare pamantean, daca ar fi sa straluceasca precum sfintii in rugaciunile lor? De ce vorbesti de iad ca si cum Dumnezeu este deja un resemnat? Ti se pare ca nu gasesti destula frumusete in jur pentru care sa-I multumesti in fiecare clipa? Ti se pare ca nu se duce in fiecare clipa cu fiecare dintre noi o lupta continua, pentru ca sa ne curatam inimile si sa-I facem Mantuitorului Hristos salas curat in sufletele noastre? In ciuda aparentelor, lupta nu este a noastra, ci a ingerilor lui Dumnezeu, in conflict cu ingerii cazuti... Iar noi "alegem" sa ne atasam de o parte sau de alta in acest conflict. Din pacate nu intelegem ca mandria din noi ne face sa gresim mereu si mereu... Suntem convinsi ca suntem cu Mantuitorul Hristos, dar il tradam intr-una, facand jocul inamicului... Si de aici deznadejdea si... nonsensul... E doar o treapta pe care trebuie neaparat s-o depasim... Si nu oricum, ci in mod pozitiv. Fiindca aceasta stare este ca o sabie cu doua taisuri, ca o raspantie de drumuri... unul duce spre iad, iar celalalt... ar putea duce spre rai, dar nu e foarte sigur ce alegeri vom face la viitoarele raspantii... E adevarat ca trebuie sa tinem mintea in iad, dar iadul de care este vorba nu e altceva decat propriile noastre pacate si limite. Pacate fiindca nu trebuie sa uitam o clipa ca -
fara fatarnicie si falsa smerenie, suntem cu adevarat imbacsiti de patimi, iar limite, fiindca fara mila si voia lui Dumnezeu, de nimic bun nu suntem in stare. Cine se crede grozav in harul lui, e pierdut, saracu'!...
Citat:
În prealabil postat de Dumitru73
crezi că Dumnezeu ar mai fi creat Lumea, stiind că majoritatea ajunge în iad?
|
Iata cu adevarat o ipoteza extrem de trista... Sa ne amintim de caderea Babilonului, de Sodoma si Gomora... Sa ne amintim si de cei care s-au intors si s-au pocait, dupa ce Dumnezeu l-a trimis pe Iona sa duca vestea ultimatumului, poporului ninivitean... Intr-o lume de pacatosi, Dumnezeu a facut o intelegere cu Omul, iar daca va gasi macar si numai unul singur drept, va da soare, caldura si ploaie la vreme si peste cei pacatosi de dragul dreptului... Dar noi nu intelegem si ajungem exact unde vorbeste
calatorul: sa nu vedem albina, sa nu vedem furnica, sa nu vedem florile si intreaga frumusete a naturii si sa ni se para ca pe toate le meritam...
De multe ori ne rugam si nu stim cum si cui ne rugam... Degeaba ne umplem de ganduri profunde, ca pe dinauntru suntem goi si indaradnici... Ieri fiul meu cel mic (14 ani) a avut un conflict la scoala si un individ certat cu toate ale bunului simt l-a lovit si i-a facut o vanataie... Dar n-a venit sa-mi spuna mie, stiind ce reactii pot avea pe moment... A mers si i-a spus mama-sei, iar cand a ajuns acasa era chiar bine dispus... Eu, prins in treburile mele, n-am vazut ce are la ureche... Abia seara m-au luat mai pe ocolite, ca sa ma pregateasca... Dar oricum m-am mahnit fiindca stiu bine ca acel individ multe rele face prin scoala si prin oras... Oricat incercam sa raman calm, simteam in mine revolta si durere si parca abia asteptam sa ma intalnesc a doua zi cu el si sa-l scutur nitel, sa se invete minte... Mai tarziu, cand m-am asezat la rugaciune si am ajuns la "...Si ne iarta noua, precum si noi iertam"... m-am desumflat instantaneu... Nici nu observasem ca incepusem rugaciunea in aceiasi stare de agitatie si de razbunare... Ma intrebam: Oare ce-a simtit Dumnezeu cand isi vedea Fiul batjocorit, scuipat, palmuit, biciuit, iar mai apoi rastignit pe Cruce? Dar ce L-a oprit pe El sa se razbune in acel moment pe toti care-I doreau raul Mantuitorului Hristos? Daca Dumnezeu a ingaduit ca fiul meu sa primeasca o vanataie din partea cuiva, de ce sa nu las eu lucrurile sa se aranjeze de la sine? De ce sa fac eu dreptatea dupa mintea mea, in timp ce poate Dumnezeu vrea altceva pentru fiul meu?...
Drumul spre mantuire este destul de anevoios, dar nu peste puterile noastre. Trebuie totusi sa ne ferim de furia momentului, iar pentru mine, aceasta cred ca este cea mai grea slabiciune... Toate pana la copii sau parinti...