Vindecare fără Taine nu există! Precum nu există credință vie, caldă, fără Evanghelie! Precum nu există credință reală, ortodoxă, în Evanghelie, în întruparea lui Dumnezeu și în Jertfa Lui, fără a se naște din ea foamea de spovedanie și Împărtășanie!
Prima duminică din Postul Mare este numită
"a Ortodoxiei". Prilej de a vorbi despre ce înseamnă credința ortodoxă, despre cultul icoanelor, despre faptul că, prin
Sf. Ap. Andrei, creștinismul a pătruns, încă de la începuturi, în ființa celui ce azi se numește
neam românesc. Multe sunt subiectele pe care le poate aborda un ortodox cu un astfel de prilej. Am simțit însă nevoia să aduc, pentru o astfel de zi, nu atât cuvinte
despre credința ortodoxă, cât mai ales
o mărturie a unei persoane care a (re)descoperit Ortodoxia. Și așa am ajuns la o confesiune cu adevărat cutremurătoare, a unei persoane care, după căderi și poticniri cumplite, reușește să guste din bucuria și pacea Ortodoxiei vii și autentice. Mărturia pe care o veți citi în rândurile următoare este de pe blogul
oameni și demoni, al poetului Marius Iordăchioaia, și este prezentată cu titlul:
"Și eu am fost în iadul dezintoxicării... (scurt fragment autobiografic)". Pe unii poate îi va revolta modul direct, abrupt, de exprimare, al celui ce se întoarce la Viață. Alții se vor simți deranjați (cu musca pe căciulă?) de această deconspirare a fățărniciei și formalismului care ne ispitește continuu, pe când alții se vor bucura că cineva îndrăznește să fie
viu, cu toate consecințele care ar putea decurge de aici, inclusiv cele scandaloase (dar și Domnul a venit, după o spusă a lui Nicolae Steinhardt,
"să ne scandalizeze și să ne mântuiască"). M-aș bucura dacă am înțelege, lecturând cele de mai jos, cât de important e să ne conectăm la realitate, în aspectele ei cele mai cutremurătoare, să ne coborâm până în subteranele sufletului omenesc, precum S-a coborât Hristos la iad; triumfalismul și discursul encomiastic nu vor aduce, niciodată, suflete la Viață... Redau, în continuare, fragmente din această mărturie (integral la
http://oameni-si-demoni.blogspot.ro/...1_archive.html).
***
«L-am cunoscut pe Iisus pe fundul gropii mele. Pe care o săpasem, involuntar; doar, pur și simplu, trăind ca toți ceilalți... Cred că deja cădeau primele lopeți de țărână. Eram pătruns deja de amorțeala sfârșitului. Când cineva a aruncat un
Nou Testament. Și-n timp ce cioclii lucrau, eu citeam. Când am sfârșit Evangheliile, nu mai eram în mormânt; umblam, teafăr, prin lumea care mă băgase în el...
"Rabi, Învățătorule, unde locuiești?"- L-am întrebat pe Iisus, ca ucenicul lui Ioan Botezătorul altădată. N-am înțeles limpede răspunsul. Aveam încă țărână în urechi și pe pleoape. Nu I-am descifrat nici măcar mișcarea buzelor. Așa că am început să umblu din casă în casă (de rugăciune). Am început cu cea ortodoxă, cea în care mă născusem. Dar aici am nimerit în mecanismul unui orologiu măreț. Figuri de lemn care își fac ritualul la ora exactă, apoi dispar. Am nimerit o banchiză din Antarctica formalismului. Iar Hristosul Evangheliilor era atât de cald și de viu! Am luat-o la fugă...
Dar nu I-am găsit casa. Oriunde intram, și El era doar în trecere. Stătea cu mine cât să mă lămuresc că trebuie să merg mai departe.... După câțiva ani m-am reîntors la Ortodoxie. Am dat de un preot
"în Viață". El mi-a deschis o ușă în peretele de gheață al bisericii. M-a primit în Ortodoxie ca în propriul suflet; în Biserică, precum în familia lui. Dar asta după ce vreme îndelungată frecventasem Liturghia și atât. În timpul slujbei aveam dureri sufletești și trupești îngrozitoare; spaime atroce, simțeam cum mi se rupe carnea și mi se crapă oasele. Ieșeam afară și mă opream cu spatele lipit de zidul bisericii. Scoteam Evanghelia din buzunar și citeam. Îmi încălzeam credința și intram din nou. Apoi durerea iarăși mă împingea afară; și Evanghelia iar mă aducea înăuntru. Evanghelia mă scosese din mormânt; suferința, groaza, mă trimeteau înapoi în el... Căci știam că lumea e doar un tobogan spre cimitir.
Stăteam la Liturghie și curgeau râuri de sudori pe mine. Eram în sevraj duhovnicesc. Mă dezintoxicam de
viața mea. Durerile erau atroce, frizau nebunia. Dar suferința, paradoxal, îmi întărea credința că dacă plecam acasă, voi trece doar dintre colții Fiarei, în pântecul ei. Că astfel mă va înghiți. Când predica durerii dădea să mă convingă, deschideam Evanghelia și citeam cuvintele lui Iisus. Și luam din ele puterea de a răbda. Nu sensuri, idei: ci doar puterea de a rămâne pe cruce...
În clipele cele mai grele, când simțeam că mor, îmi spuneam că prefer să mor în Biserică, acum, decât, în lume peste câțiva ani. Preferam să mor în brațele lui Dumnezeu, chiar dacă îmi părea că mă zdrobeau, decât în liniștea goală, abisală, de afară, liniște de sedativ, fericire de drogat în brațele moi, de curvă bătrână, ale lumii... În Biserică era suferință, dar era și nădejde; luminița de la capătul tunelului ei nu era umbrită nici de amenințarea morții. Pe când lumina de afară era lipsită de orice căldură, lumina nimicul ca instalația de efecte speciale ale unui spectacol, făcându-l să pară
ceva, deși nu e decât lumina rece a deznădejdii luminându-ne, halucinant, închipuirea.
Foamea de spovedanie și Împărtășanie
Cu vremea durerile au început să scadă. Deși nu aveam duhovnic, nu mă spovedeam, nu mă împărtășeam... Mi-am trăit dezintoxicarea fără aceste ajutoare vitale, doar citind Evanghelia și strigând la Maica Domnului și la Sf. Gheorghe. Am fost operat pe viu, cum s-ar spune. Poate de aceea, nu mă mai satur acum să scriu despre Sfintele Taine. Pentru că știu, pe pielea mea, pe oasele și pe sufletul meu, ce e Ortodoxia fără Sfânta Împărtășanie. Știu ce înseamnă ca fiul risipitor din parabola lui Hristos să fie întâmpinat nu de Tatăl, ci de fratele său. Care nu se grăbește să taie vițelul îngrășat, să te îmbrace și să-ți dea inel, ci să te bage între argați și să te pună la muncă, flămând, până vei plăti toată paguba pe care, de altfel, Tatăl ți-a iertat-o. Care îl întâmpină pe cel fugit din închisoarea porcească a lumii, cu o condamnare de 7, 10, 20 de ani, după canoane. (...)
Abia după 20 de ani de la întoarcerea mea în Biserică am cunoscut un preot care m-a primit ca tatăl fiului risipitor din Evanghelie. Am scris aceste rânduri pentru cei care se află în tratamentul Bisericii și suferă mult și sunt ispitiți să renunțe. Ispitiți deopotrivă de dureri, de împotrivirea rudelor și de răceala credincioșilor. Ispitiți să se spovedească și să se împărtășească mai rar. Ispitiți
să se "smerească"... Acestora le spun, din inimă, că vindecare fără Taine nu există! Precum nu există credință vie, caldă, fără Evanghelie! Precum nu există credință reală, ortodoxă, în Evanghelie, în întruparea lui Dumnezeu și în Jertfa Lui, fără a se naște din ea foamea de spovedanie și Împărtășanie! Hristos ne strigă
"în lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!",nu doar de la amvon, ci, mai ales, din Potir. Să ne spovedim și să ne împărtășim tot mai des, cu îndârjire, înaintând, prin puterea Sfintelor Taine și după "harta" Evangheliei, tot mai în adâncul brațelor deschise ale Tatălui ceresc. Când ne vom întoarce cu totul în dragostea Lui, chinul se va sfârși. Pentru totdeauna!»
***
Fiul filosofului Constantin Noica, Părintele Rafail Noica, face o afirmație tranșantă:
"Ortodoxia este firea omului". Mărturii precum cele de mai sus nu fac decât să confirme o astfel de sentință. Indiferent de piedicile pe care le poate întâmpina cineva, chiar și din partea unor oameni din Biserică, în pofida tuturor smintelilor care se pot ridica din aluatul în care se frământă neputințe omenești și fățărnicii de tot felul, dacă este onest și consecvent cu ale sale căutări, orice om poate gusta din bucuriile dreptei credințe. Nimic nu ne poate opri din drumul nostru către Hristos Domnul, căci, pe această cale, El Însuși ne poartă pașii.