![]() |
![]() |
|
|
#1
|
||||
|
||||
![]()
Vindecare fără Taine nu există! Precum nu există credință vie, caldă, fără Evanghelie! Precum nu există credință reală, ortodoxă, în Evanghelie, în întruparea lui Dumnezeu și în Jertfa Lui, fără a se naște din ea foamea de spovedanie și Împărtășanie!
Prima duminică din Postul Mare este numită "a Ortodoxiei". Prilej de a vorbi despre ce înseamnă credința ortodoxă, despre cultul icoanelor, despre faptul că, prin Sf. Ap. Andrei, creștinismul a pătruns, încă de la începuturi, în ființa celui ce azi se numește neam românesc. Multe sunt subiectele pe care le poate aborda un ortodox cu un astfel de prilej. Am simțit însă nevoia să aduc, pentru o astfel de zi, nu atât cuvinte despre credința ortodoxă, cât mai ales o mărturie a unei persoane care a (re)descoperit Ortodoxia. Și așa am ajuns la o confesiune cu adevărat cutremurătoare, a unei persoane care, după căderi și poticniri cumplite, reușește să guste din bucuria și pacea Ortodoxiei vii și autentice. Mărturia pe care o veți citi în rândurile următoare este de pe blogul oameni și demoni, al poetului Marius Iordăchioaia, și este prezentată cu titlul: "Și eu am fost în iadul dezintoxicării... (scurt fragment autobiografic)". Pe unii poate îi va revolta modul direct, abrupt, de exprimare, al celui ce se întoarce la Viață. Alții se vor simți deranjați (cu musca pe căciulă?) de această deconspirare a fățărniciei și formalismului care ne ispitește continuu, pe când alții se vor bucura că cineva îndrăznește să fie viu, cu toate consecințele care ar putea decurge de aici, inclusiv cele scandaloase (dar și Domnul a venit, după o spusă a lui Nicolae Steinhardt, "să ne scandalizeze și să ne mântuiască"). M-aș bucura dacă am înțelege, lecturând cele de mai jos, cât de important e să ne conectăm la realitate, în aspectele ei cele mai cutremurătoare, să ne coborâm până în subteranele sufletului omenesc, precum S-a coborât Hristos la iad; triumfalismul și discursul encomiastic nu vor aduce, niciodată, suflete la Viață... Redau, în continuare, fragmente din această mărturie (integral la http://oameni-si-demoni.blogspot.ro/...1_archive.html). *** «L-am cunoscut pe Iisus pe fundul gropii mele. Pe care o săpasem, involuntar; doar, pur și simplu, trăind ca toți ceilalți... Cred că deja cădeau primele lopeți de țărână. Eram pătruns deja de amorțeala sfârșitului. Când cineva a aruncat un Nou Testament. Și-n timp ce cioclii lucrau, eu citeam. Când am sfârșit Evangheliile, nu mai eram în mormânt; umblam, teafăr, prin lumea care mă băgase în el..."Rabi, Învățătorule, unde locuiești?"- L-am întrebat pe Iisus, ca ucenicul lui Ioan Botezătorul altădată. N-am înțeles limpede răspunsul. Aveam încă țărână în urechi și pe pleoape. Nu I-am descifrat nici măcar mișcarea buzelor. Așa că am început să umblu din casă în casă (de rugăciune). Am început cu cea ortodoxă, cea în care mă născusem. Dar aici am nimerit în mecanismul unui orologiu măreț. Figuri de lemn care își fac ritualul la ora exactă, apoi dispar. Am nimerit o banchiză din Antarctica formalismului. Iar Hristosul Evangheliilor era atât de cald și de viu! Am luat-o la fugă... Dar nu I-am găsit casa. Oriunde intram, și El era doar în trecere. Stătea cu mine cât să mă lămuresc că trebuie să merg mai departe.... După câțiva ani m-am reîntors la Ortodoxie. Am dat de un preot "în Viață". El mi-a deschis o ușă în peretele de gheață al bisericii. M-a primit în Ortodoxie ca în propriul suflet; în Biserică, precum în familia lui. Dar asta după ce vreme îndelungată frecventasem Liturghia și atât. În timpul slujbei aveam dureri sufletești și trupești îngrozitoare; spaime atroce, simțeam cum mi se rupe carnea și mi se crapă oasele. Ieșeam afară și mă opream cu spatele lipit de zidul bisericii. Scoteam Evanghelia din buzunar și citeam. Îmi încălzeam credința și intram din nou. Apoi durerea iarăși mă împingea afară; și Evanghelia iar mă aducea înăuntru. Evanghelia mă scosese din mormânt; suferința, groaza, mă trimeteau înapoi în el... Căci știam că lumea e doar un tobogan spre cimitir. Stăteam la Liturghie și curgeau râuri de sudori pe mine. Eram în sevraj duhovnicesc. Mă dezintoxicam de viața mea. Durerile erau atroce, frizau nebunia. Dar suferința, paradoxal, îmi întărea credința că dacă plecam acasă, voi trece doar dintre colții Fiarei, în pântecul ei. Că astfel mă va înghiți. Când predica durerii dădea să mă convingă, deschideam Evanghelia și citeam cuvintele lui Iisus. Și luam din ele puterea de a răbda. Nu sensuri, idei: ci doar puterea de a rămâne pe cruce... În clipele cele mai grele, când simțeam că mor, îmi spuneam că prefer să mor în Biserică, acum, decât, în lume peste câțiva ani. Preferam să mor în brațele lui Dumnezeu, chiar dacă îmi părea că mă zdrobeau, decât în liniștea goală, abisală, de afară, liniște de sedativ, fericire de drogat în brațele moi, de curvă bătrână, ale lumii... În Biserică era suferință, dar era și nădejde; luminița de la capătul tunelului ei nu era umbrită nici de amenințarea morții. Pe când lumina de afară era lipsită de orice căldură, lumina nimicul ca instalația de efecte speciale ale unui spectacol, făcându-l să pară ceva, deși nu e decât lumina rece a deznădejdii luminându-ne, halucinant, închipuirea. Foamea de spovedanie și Împărtășanie Cu vremea durerile au început să scadă. Deși nu aveam duhovnic, nu mă spovedeam, nu mă împărtășeam... Mi-am trăit dezintoxicarea fără aceste ajutoare vitale, doar citind Evanghelia și strigând la Maica Domnului și la Sf. Gheorghe. Am fost operat pe viu, cum s-ar spune. Poate de aceea, nu mă mai satur acum să scriu despre Sfintele Taine. Pentru că știu, pe pielea mea, pe oasele și pe sufletul meu, ce e Ortodoxia fără Sfânta Împărtășanie. Știu ce înseamnă ca fiul risipitor din parabola lui Hristos să fie întâmpinat nu de Tatăl, ci de fratele său. Care nu se grăbește să taie vițelul îngrășat, să te îmbrace și să-ți dea inel, ci să te bage între argați și să te pună la muncă, flămând, până vei plăti toată paguba pe care, de altfel, Tatăl ți-a iertat-o. Care îl întâmpină pe cel fugit din închisoarea porcească a lumii, cu o condamnare de 7, 10, 20 de ani, după canoane. (...) Abia după 20 de ani de la întoarcerea mea în Biserică am cunoscut un preot care m-a primit ca tatăl fiului risipitor din Evanghelie. Am scris aceste rânduri pentru cei care se află în tratamentul Bisericii și suferă mult și sunt ispitiți să renunțe. Ispitiți deopotrivă de dureri, de împotrivirea rudelor și de răceala credincioșilor. Ispitiți să se spovedească și să se împărtășească mai rar. Ispitiți să se "smerească"... Acestora le spun, din inimă, că vindecare fără Taine nu există! Precum nu există credință vie, caldă, fără Evanghelie! Precum nu există credință reală, ortodoxă, în Evanghelie, în întruparea lui Dumnezeu și în Jertfa Lui, fără a se naște din ea foamea de spovedanie și Împărtășanie! Hristos ne strigă "în lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!",nu doar de la amvon, ci, mai ales, din Potir. Să ne spovedim și să ne împărtășim tot mai des, cu îndârjire, înaintând, prin puterea Sfintelor Taine și după "harta" Evangheliei, tot mai în adâncul brațelor deschise ale Tatălui ceresc. Când ne vom întoarce cu totul în dragostea Lui, chinul se va sfârși. Pentru totdeauna!» *** Fiul filosofului Constantin Noica, Părintele Rafail Noica, face o afirmație tranșantă: "Ortodoxia este firea omului". Mărturii precum cele de mai sus nu fac decât să confirme o astfel de sentință. Indiferent de piedicile pe care le poate întâmpina cineva, chiar și din partea unor oameni din Biserică, în pofida tuturor smintelilor care se pot ridica din aluatul în care se frământă neputințe omenești și fățărnicii de tot felul, dacă este onest și consecvent cu ale sale căutări, orice om poate gusta din bucuriile dreptei credințe. Nimic nu ne poate opri din drumul nostru către Hristos Domnul, căci, pe această cale, El Însuși ne poartă pașii.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#2
|
||||
|
||||
![]()
Cum iti poti pastra pacea sufleteasca?
Nu este greu, trebuie doar sa-ti spui ca, ziua in care te-ai hotarat, nu vei mai fi tulburat de nimicuri, nu te vei mai supara pe aproapele si tot ce ti se va intampla vei primi cu multumire, fara a cracni, considerand greutatile ca plata pentru pacatele savarsite.Daca nu vom gandi astfel, toata viata noastra va trece degeaba:asa cum am fost (cu pacate si patimi), tot la fel vom ramane. Ca sa avem totdeauna pace in suflet trebuie trebuie sa ne lasam in grija Domnului, pentru ca El sa traiasca in noi si noi in El.Atunci cand vom trai dupa voia lui Dumnezeu si nu dupa a noastra, toate se vor aseza la locul lor, iar sufletul va avea pace, linistindu-se. Cum sa biruim duhul lumii? Cu totii stim cum sa facem asta, dar nu toti vrem sa si lucram a avea roade.Cunoastem teoria, dar nu o punem in practica. Stiti cum isi vorbeste omul smerit? Acesta este multumit si bucuros de toate cele date de Domnul. Daca i se da un loc unde sa poata dormi, este bucuros si pentru asta. Odata, in zi de sarbatoare, la o manastire din Alexandria s-au adunat multi cersetori si ologi. Unii dintre ei n-au mai gasit locuri de dormit si s-au culcat pe holuri. Un monah a auzit, dupa rugaciunea de seara, prin usa intredeschisa, urmatoarele:"Doamne, Doamne, cat de mult ne iubesti si cat de bine si frumos este aici! Caci iata, am o rogojina care imi serveste drept cearsaf si plapuma. Pe lume exista atatia oameni flamanzi, iar noi am mancat, chiar daca nu pe saturate...Multi sufera de frig, insa aici este cald.Suntem liberi, pe cand unii nu pot vedea lumina zilei, avand lanturi la maini si la picioare.Doamne, cat de mare e milostivirea Ta!". Astfel Ii multumea Domnului un cersetor bolnav. Trebuie sa stim sa-I multumim Domnului pentru toate. Atunci sufletul va avea pace. Cand imparatul Iulian Apostatul, dusman al crestinilor, distrugea credinta ortodoxa, in Capadocia traia Sfantul Vasile cel Mare. Acolo existau 17 biserici eretice ale arienilor si doar una ortodoxa.In foarte scurt timp, sfantul ierarh a lucrat in asa fel, incat a ramas doar o biserica eretica, celelalte 17 devenind ortodoxe. Cand a venit Modest, reprezentantul imparatului Iulian, a incercat sa-l convinga pe Sfantul Vasile sa inceteze propovaduirea credintei ortodoxe si sa treaca la arianism, amenintandu-l cu moartea, exilul si deposedarea de bunuri. Sfantul Vasile cel Mare a raspuns astfel: "Bogatia pe care vrei sa mi-o iei am dat-o de mult saracilor, vaduvelor si orfanilor si acum o am in lumea cealalta. Nu mai am nimic, in afara cartilor de piele. Ma ameninti cu exilul, dar Dumnezeu este pretutindeni. Oriunde as fi, acolo este si Domnul. Ma ameninti cu moartea, dar eu spre asta tind. Vreau sa parasesc cat mai repede trupul si sa ma unesc cu Domnul". Iata cum gandesc sfintii! Ce sa fac, daca am pierdut pacea sufleteasca, dragostea?In fiecare zi imi este din ce in ce mai rau. Vreau sa fiu acelasi, ca inainte, dar sufletul a murit si nu mai inviaza. Omul trece prin diferite perioade. La inceput, cand invata sa mearga, copilul este ajutat de parinti. El nu are inca putere sa stea in picioare. Iar cand parintii ii dau drumul, acesta sta putin si cade. La fel se intampla si cu noi. Domnul ne sustine prin harul Sau si atunci ne simtim puternici. Suntem tari in credinta si putem merge. Dar cand harul ne paraseste, cadem si nu suntem in stare sa ne ridicam singuri. De aceea nu trebuie sa ne incredem in puterile noastre, ci sa ne incredintam Domnului. Daca nu ne va ajuta Domnul nimic altceva nu ne va putea f de folos. De ce este necesara lupta cu patimile? Patimile biruie in noi inceputul bun, daca nu ne luptam cu ele. Si atunci cand omul se deda patimilor, acestea se aduna in numar mare. Tot ce este sfant in om moare. El isi pierde credinta, nu mai aude glasul constiintei si mintea i se intuneca. Atunci in om se salasluiesc demonii, hranindu-se cu patimile si pacatele lui. De ce trebuie sa luptam cu patimile? Inchipuiti-va ca, atunci cand naste un copil, o mama simte durere, necaz, ii este greu. Dar dupa ce s-a nascut copilul, ea simte bucurie in suflet, fiindca s-a nascut un om pe pamant...Trupul nostru este plin de patimi si de pacate care fac sufletul prizonier. Cand luptam insa cu ele si nu le dam voie sa iasa la iveala, apar necazurile. Prin aceste patimiri/dureri incepe sa traiasca sufletul.El se elibereaza de patimi, fiindu-i usor sa traiasca. Iata de ce e nevoie de durere, pentru ca, din lupta cu pacatul, sa se nasca omul cel nou pentru Imparatia cerurilor. Atunci omul incepe sa fie bucuros, uitand cum este sa te superi, sa fii indignat sau nemultumit. Omul devine sfant in interiorul sau, dar demonii nu rabda aceasta si incep ofensiva. Sfantul nu petrece niciun ceas fara a avea o ispita, fara a fi necajit de demoni. El se straduieste sa respinga atacurile lor, sa mortifice in el omul vechi, chinuindu-se pe sine pentru asta. Din aceasta cauza, multi dorm pe butuci de lemn, in loc de perne moi. Daca se obisnuiesc sa doarma si asa, incearca sa struneasca altfel carnea: dorm pe podea. Daca se obisnuiesc si cu asta, atunci dorm sezand, apoi in picioare... Au existat astfel de monahi imbunatatiti care dormeau in picioare, cu o piatra in maini. Daca adormeau si piatra cadea, se trezeau, ridicau piatra si incepeau sa se roage. Asa faceau zi si noapte. Cunosc din Lavra Sfintei Treimi din Sergheiev Posad, monahi care noaptea scriu carti pentru tipar. Daca adorm, o fac sezand si doar 20 de minute, apoi trec din nou la scris. In timpul zilei au alte ascultari, pe care le fac cu dragoste si smerenie. Astfel lupta oamenii cu patimile. Pentru a te innoi, pentru ca sufletul sa prinda viata, trebuie sa treci prin cazne, luptand cu patimile. Sarpele care incepe sa naparleasca isi cauta un loc ingust intre copaci sau pietre, intra acolo si, trecand, pielea cea veche ramane in urma, iar el iese cu piele noua. La fel si omul trebuie sa-si fixeze un drum ingust pe care sa mearga, pentru ca tot ce era vechi la el sa se innoiasca, sa devina curat, iar toata murdaria sa ramana in urma. El nu se mai supara, nu mai deznadajduieste, nu mai carteste. Odata, unui om nu-i era nimic pe plac: mancarea nu era niciodata bine gatita, la serviciu nu era inteles, nu-i placeau autoritatile...Dar, trecand prin necazuri, s-a curatit de toate neultumirile. Nu in zadar spunea Sfantul Serafim:"Hristos a inviat, bucuria mea!" Sufletul lui iesise din omul vechi, se despatimise, iar Serafim devenise sfant si incepuse sa-i vada si pe ceilalti sfinti. Ii iubea pe toti, le cadea la picioare, ii imbratisa si ii saruta.Deoarece in sufletul sau traia Hristos, el avea dragoste pentru toti: talhari, hoti, desfranati. Iata spre ce trebuie sa tinda orice suflet ortodox! http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...v-b1-p1932.htm
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#3
|
||||
|
||||
![]()
Predica Părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica Crucii:
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p1949.htm „Oricine voiește să vină după Mine să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34) Ne aflăm în timpul marelui post prin care ne pregătim pentru luminatul Praznic al Învierii Domnului. În mijlocul acestui post Biserica a așezat Duminica Crucii. Prin aceasta ea a voit să arate credincioșilor și mai limpede înțelesul și rostul timpului de post pe care îl străbatem înainte de Înviere. Crucea înseamnă în cugetarea și viața creștină orice luptă cu răul, cu păcatul din noi, cu izvoarele posibile ale păcatului, egoismul, orice luptă pentru curățirea ființei noastre curgătoare de nămolul gândurilor și simțirilor tulburi și întinate, pentru a o face izvor limpede de viață lăuntrică și exterioară. Crucea este înfrânarea de la pornirile rele și urâte, de la lăcomia nestăpânită și egoistă, de la plăcerea care descompune, de la mânie și invidie, de la ura de frați, de la bârfire și de la toată fapta neiubitoare ce vrem să o săvârșim față de alții. Ca atare crucea înseamnă tăria bărbătească a voinței înțelepte și a minții bine intenționate în fața valurilor pornirilor inferioare din noi. Crucea înseamnă rezistență împotriva asalturilor acestor porniri, înfrânare de la tot ce ne ispitește cu o plăcere momentană, dar cu urmări rele pentru noi și pentru alții. Crucea înseamnă răbdare în purtarea unor greutăți și încercări de care nu putem să scăpăm prin acte pripite, ci ni le îngăduim și mai mult. Crucea înseamnă cumpătul și înțelepciunea în felul de a răspunde la ofensele și faptele nedrepte ale altora. Crucea înseamnă, cu un cuvânt, stăpânirea de sine, care întrunește în ea înțelepciunea, forța voinței și buna intenție în toate. Crucea e acțiune sau înfrânarea de la o acțiune din vederea largă a legăturilor fiecărui moment în care suntem puși cu momentele viitoare ale vieții noastre cu viața altora. Crucea cuprinde în sine și un înțeles de suferință și de multe ori oamenii se opresc mai ales la acest înțeles de suferință al ei. Dar crucea înseamnă și suferință numai întrucât e înfrânare de la voluptatea unor plăceri care pricinuiesc descompunerea ființei noastre, de la dulceața răzbunărilor care otrăvesc viața noastră, de la satisfacția unor lovituri date altora din invidie, dar care ne lasă răsucindu-se în chinuri propria ființă. Dacă socotim că aceste plăceri sunt amestecate cu otrăvuri pentru noi înșine, deci că ele se vor dovedi de scurtă durată și de suprafață, fiind urmate de remușcări dureroase, de neputințe apăsătoare și de necazuri grele, ne vom da seama că crucea, ajutându-ne să le evităm, nu e propriu-zis producătoare de suferințe, ci mai degrabă ne scapă de suferințe anevoie de vindecat a căderilor, a dezarticulărilor prelungite uneori în veșnicie, și ne prilejuiește ridicarea la adevăratele bucurii. Cine nu simte o bucurie mai reală, mai înaltă, mai substanțială când a putut să se înfrâneze de la pricinuirea unui rău cuiva dintre cunoscuții săi? Cine nu simte o bucurie mai pură și mai durabilă, când, înfrânându-se de la cheltuiala unei mese somptuoase, a putut da unui nenorocit care se târa fără picioare în noroiul străzii măcar un sfert din acea cheltuială? Bucuria ce și-a produs-o aplicându-și crucea în acele momente e o bucurie care se împrospătează în el toată viața, nemușcată de regretele chinuitoare de care e urmată orice faptă neînfrânată sau rea. În vorbirea duhovnicească creștină se spune că crucea topește fantomele înfiripate de ispite, destramă uneltirile celui rău. De fapt, există o fantezie a lăcomiei, a invidiei, a urii, care mărește atracția unor lucruri, sau plăsmuiește trăsături antipatice și intenții dușmănoase la cei pe care nu-i iubim. Lăcomia și aplecarea nestăpânită spre plăceri poleiesc în frumuseți ireale obiectele dorite, iar ura desfigurează cu închipuirea chipul văzut și sufletesc al persoanelor pe care nu le iubim. Prin calmul înțelept al înfrânării, al răbdării, al crucii, ne opunem acestor închipuiri înfierbântate, topim niște false realități produse de răul din noi și prin aceasta oprim și slăbim pornirile noastre inferioare ațâțate de acele false aparențe. Răstignim această falsă lume pentru noi și falsa noastră ființă pentru această lume, cum spune Sfântul Apostol Pavel, restabilind lumea reală și eul nostru adevărat. Crucea este astfel biruitoare și în acest sens. Crucea este, în primul rând, o stăruire în rezistența față de rău, o stăruire în postul de apărare a ființei noastre de valurile agresive ale ispitelor inferioare, care vor să o cucerească, să o copleșească, să o slăbească; în acest sens și postul e o cruce, iar purtarea crucii înseamnă și ea a sta la post, a păzi postul de apărare a propriei ființe. Toată viața trebuie să stăm la acest post de apărare, sau să ne purtăm crucea, pentru că în toată viața are loc o năvală a pornirilor inferioare din noi asupra părții conducătoare și răspunzătoare a ființei noastre, pentru a o târî spre rău, pentru a o îneca în valurile patimilor și neputinței, ca să nu aibă cine se împotrivi în noi răului. Dar crucea nu trebuie înțeleasă numai în acest sens negativ sau defensiv. Chiar prin faptul că stă la postul de apărare a ceea ce e bun în noi, crucea întărește ființa noastră, binele din noi. Prin cruce ne zidim pe noi înșine din zi în zi, ca ființă neclintită în bine, prin cruce facem să sporească ființa noastră în frumusețea ei niciodată terminată, după chipul modelului dumnezeiesc. Crucea e unealta de diamant a voinței, cu care dăltuim zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă chipul nostru adevărat, scoțându-l la iveală din materialul fără formă în care e îngropat și din care tânjește să iasă la lumină. Iar pentru că fiecare om are de luptat împotriva altor porniri, ispite și probe concrete, cu alte insuficiențe și deficiențe, în alte situații, fiecare are o altă cruce de purtat, alte operații dureroase de îndeplinit, adică trebuie să folosească o unealtă întrucâtva potrivită cu materialul netrebnic și rezistent pe care trebuie să-l înlăture de pe chipul său înăbușit în el. Fiecare trebuie să folosească adică crucea care i se potrivește lui, să-și ia crucea sa și cu ea să pornească pe urmele lui Hristos, pentru a se face tot mai asemenea lui. Dar crucea e o forță pozitivă și în alt înțeles. Ea este inspirată și susținută nu numai de voința de a ne întări propria ființă, ci și de voința de a ne spori iubirea față de alții. De altfel, nu poți să-ți înfrumusețezi propria ființă decât prin obișnuirea de a face bine altora, de a sluji din iubire altora. Astfel prin cruce ne servim nu numai nouă, ci și celorlalți. Acestea două merg împreună. Și amândouă sunt împreunate cu o anumită suferință și osteneală, dar cu bun efect, cu efect de bucurie durabilă și curată. E obositor pentru mamă să vegheze asupra copilului bolnav, e o cruce, dar e o oboseală a bucuriei curate și durabile. E obositor și dureros pentru un fiu al Patriei să o apere la vreme de primejdie, dar e o oboseală și o durere împreună cu o bucurie înaltă. Orice slujire a altora e împreunată cu greutăți, pentru că e antiegoistă. Dar tocmai prin aceasta aduce bucurii superioare. Hristos ne este pildă și izvor de putere în purtarea crucii din iubire pentru alții. El, cel mai mare, ne-a slujit nouă, micșorându-Se mai mult decât toți, în loc să aștepte slujirea noastră. Dar tocmai de aceasta s-a arătat adevărata Lui mărire. Noi de asemenea creștem spre înviere prin această cruce a servirii. Căci bucuria de înviere este o bucurie în comuniune, spre care înaintăm prin slujire. Între servire și cruce e o strânsă legătură, deci și între servire și înviere. Cine nu e în stare să slujească oamenilor, nu poartă crucea urmând lui Hristos și nu înaintează spre mărire și spre înviere cu Hristos, în bucuria comuniunii. Pe de altă parte, omenirea de azi are nevoie mai mult ca oricând de slujirea fiecăruia. Ea trebuie ajutată să învingă primejdia războiului și a atâtor lipsuri în multe părți ale lumii, să înfăptuiască o eră de frățietate, de dreptate și de bunăstare, de bucurie în iubire. Să slujim cu drag și cu convingere creștină, iubiți credincioși, acestor năzuințe ale omenirii. Să slujim Patria noastră scumpă, familia noastră, Biserica noastră, comunitatea și interesele instituției sau întreprinderii în care lucrăm, care contribuie la binele Patriei și al nostru. Numai printr-o astfel de viață de neîncetată și râvnitoare slujire, arătăm lucrătoare în noi puterea crucii lui Hristos și ne pregătim ființa pentru a ne împărtăși de bucuria Învierii și de Împărăția iubirii desăvârșite, care ni se deschide prin înviere. Amin. *Publicată în revista Glasul Bisericii, XXVII (1968), 3-4, pp. 362-365
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#4
|
||||
|
||||
![]()
Despre cele zece virtuți:
Sursa :http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p1952.htm Prima virtute – credința, deoarece prin credință obții tot ce dorești – a spus Domnul. Datorită libertății, credința noastră ori se micșorează ori se mărește. A doua virtute – dragostea nefățarnică pentru Dumnezeu și oameni – prin dragoste se împlinește legea și se desăvârșește viața slujirii divine. Dragostea constă în predarea sufletului tău celuilalt și în a nu face celuilalt ceea ce nu-ți dorești ție. A treia virtute – postul. Consider post a mânca puțin o dată pe zi. Încă nefiind sătul să te ridici de la masă. A patra virtute – înfrânarea – mama și unirea tuturor virtuților. Înfrânarea este uciderea păcatului, lepădarea de patimi, începutul vieții duhovnicești și stăruința spre fericirea veșnică. A cincea virtute – trezvia. Trezvia împreună cu meditația purifica mintea de gândurile împrăștiate, o face mai limpede și o îndeamnă la rugăciune. Privegherea chibzuită veselește inima. A șasea virtute – rugăciunea lui Iisus. Aceasta este lucrarea comună a oamenilor și a îngerilor; prin această rugăciune oamenii se apropie imediat de viețuirea îngerească. Rugăciunea este bucurie dumnezeiască. A șaptea virtute – smerenia și smerita înțelepciune. Smerenia inimii mântuiește fără greutate pe omul bătrân, bolnav, sărac și neînvățat; datorită ei se iartă toate păcatele.A opta virtute – tăcerea, ceea ce înseamnă despărțirea de tulburările și grijile lumești sau tăcerea smerită în mijlocul mulțimii oamenilor. Cel care își înfrânează limba și se abține își va putea înfrâna întregul trup. A noua virtute – nelipirea de lucruri și desăvârșita sărăcie. A zecea virtute – dreapta socoteală și smerita cugetare despre fiecare lucru, deoarece fără acestea te duci către ce e rău și nu ajungi să înfăptuiești binele. Fără aceste zece virtuți arătate mai sus este imposibil să te mântuiești. Despre rugăciunea neîncetată a lui Iisus Ce trebuie să facem pentru ca mintea să fie întotdeauna ocupată de Dumnezeu? Dacă nu dobândim următoarele trei virtuți: iubirea către Dumnezeu și oameni, înfrânarea și rugăciunea lui Iisus, atunci nici mintea noastră nu va fi pe deplin ocupată cu Dumnezeu, deoarece iubirea potolește mânia, înfrânarea slăbește patima, iar rugăciunea eliberează mintea de gânduri și alungă toată ura și trufia: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă“. Dacă cineva deprinde rugăciunea lui Iisus și ea se unește cu inima, atunci va curge ca un izvor în fiecare loc, în orice lucrare, în orice vreme. Când se îndeplinește cu sârguință un lucru urgent sau când gândurile chinuie cu putere mintea sau vine somnul, atunci trebuie să ne rugam cu râvnă și cu voce tare pentru ca mintea să fie atentă la voce. Când mintea e liniștită și eliberată de gânduri, atunci e posibil să ne rugăm în tăcere. Din rugăciunea rostită îndelung cu limba se naște cea a minții, iar din cea mintală se naște rugăciunea inimii. Acesta este drumul rugăciunii – mai rapid spre mântuire decât prin intermediul psalmilor, canoanelor și rugăciunilor obișnuite pentru cei învățați. Ceea ce reprezintă bărbatul desăvârșit față de un novice, aceea înseamnă rugăciunea față de știința de carte. Această rugăciune are nevoie de trezvie, înfrânare, depărtare de oameni, lipsa tuturor grijilor și tulburărilor, din care crește și se întărește rugăciunea adevărată și neîncetată. Cum să deosebim lucrarea lui Dumnezeu de lucrarea potrivnicului Întrebare: De ce trebuie să cunoaștem voia lui Dumnezeu sau ispita vrăjmașului și de ce, când se întâmplă un lucru bun, care e îndoielnic, unul te îndeamnă să-l faci, iar altul, dimpotrivă, te împiedică să-l faci? Răspuns: Dușmanul are deprinderea de a ascunde adevărul și de a amesteca binele cu răul. Dar de ce trebuie să cunoaștem adevărul? Voia lui Dumnezeu în toate intențiile noastre este bună, de încredere și evidentă. Nu numai în lucrul nostru bun, ci și în fărădelegile noastre Dumnezeu îndelung rabdă și așteaptă pocăința noastră. Dar de ce să cunoaștem lucrarea vrăjmașului. De obicei vrăjmașul ne împiedică și ne îndepărtează de la lucrul bun. Totuși, dacă în ceva, care pare a fi bun în exterior, mintea noastră se tulbură, alungă frica de Dumnezeu și distruge liniștea astfel încât inima se îmbolnăvește fără cauză, mintea care rătăcește, știe că aceasta este lucrarea potrivnicului și atacul lui. Vrăjmașul este ispititorul și tulburătorul minții în toate intențiile noastre. Nici starea inimii noastre nu trebuie să o credem întru totul, ci chibzuind cu folos, vom vedea dacă există lipsă de bunăvoință. Când mintea noastră este legată de vrăjmaș prin gânduri și tristețe, atunci trebuie să renunțăm cu desăvârșire la orice gând și judecată, deoarece noi nu vom cunoaște adevărul până când mintea nu se va purifica prin rugăciune. Atunci gândurile, ca o apă tulbure se mișcă în minte sau ca un nor hoinăresc, iar sentimentele față de toate nu mai pot fi simțite. De aceea, dorind să cunoaștem adevărul, nu ne dedicăm unui timp lung de rugăciune fierbinte și de lucruri folositoare. În timpul rugăciunii vrăjmașul nu poate ascunde adevărul, astfel încât el nu mai are putere; așa poți verifica adevărata credință în ceea ce faci. Slavă Dumnezeului nostru în veci. Amin. Despre patimi și vicii dăunătoare și despre nașterea unora din celelalte Înaintea fiecărui păcat diavolii îl conduc pe om spre următoarele patimi: uitarea, mânia cumplită, care este răutatea neomenească și neștiința, ca un întuneric dens. Aceste trei patimi preced fiecare păcat. Căci omul nici un păcat nu poate săvârși înainte de a face rău prin uitare, mânie sau neștiință. Din acestea ia naștere nesimțirea sufletească, ceea ce înseamnă că mintea – ochiul sufletului, se întunecă și se umple de toate patimile. Înainte de toate se naște necredința. Necredința dă naștere iubirii de sine care este și începutul și sfârșitul și rădăcina și sămânța tuturor relelor; ea este iubirea irațională față de propriul trup, când peste tot și în toate lucrurile caută să-și aleagă pentru sine ceva folositor. Această rădăcină rea a patimilor se dezrădăcinează prin dragoste, milă și renunțarea la voia proprie. Iubirea de sine dă naștere egoismului și iubirii de argint, lăcomiei pântecelui, care înseamnă rădăcina și cauza fiecărui rău. Din acestea două: iubirea de sine și iubirea de argint, pătrund în fiecare loc nefericirea și cumplitele fărădelegi. Atât în rândul mirenilor, cât și în rândul monahilor, iubirea de argint dă naștere mândriei, din cauza căreia diavolii au căzut din slava cerească. Mândria dă naștere iubirii de slavă deșartă cu care s-a amăgit. Adam când și-a dorit să fie ca Dumnezeu și prin care a adus suferința și blestemul pentru tot neamul omenesc. Iubirea de slavă deșartă dă naștere iubirii de plăceri datorită căreia Adam a căzut și a fost izgonit din Rai. Iubirea de plăceri dă naștere lăcomiei pântecelui și desfrânării. Desfrâul dă naștere mâniei care distruge căldura sufletească și e dăunătoare pentru fiecare virtute. Mânia dă putere pomenirii răului care duce la răcirea sufletului. Pomenirea răului dă naștere hulei răutăcioase la adresa fratelui. Hula dă naștere întristării premature ca o rugină care îl mănâncă pe om. Întristarea dă naștere îndrăznelii nesăbuite. Îndrăzneala dă naștere trufiei care acționează împotriva virtuților. Trufia dă naștere vorbăriei nemăsurate, iar vorbăria dă naștere clevetelii. Dacă cineva învinge aceste patimi, acela poate fi supus de către altele care sunt: frica, invidia, ura, fățărnicia, necredința, lingușirea, cârtirea, semeția, iubirea lumească, răutatea sufletului, lașitatea, îngâmfarea, obrăznicia, râsul care duce la cădere, deznădejdea în care omul singur se aruncă fără să vadă iubirea de oameni și mila lui Dumnezeu, care îi mântuiesc pe cei păcătoși, pentru că nu există pe pământ un asemenea păcat pentru care să nu existe iertare. Din următoarele șapte patimi – iubirea de sine, iubirea de argint, mândria cu trufia, pomenirea răului, judecata, desfrânarea, deznădejdea, reiese finalul tuturor patimilor. Dacă cineva nu se îndulcește cu aceste patimi și le omoară, acela dobândește următoarele virtuți: credința, dragostea, postul, înfrânarea, trezvia, rugăciunea, smerenia cu smerita înțelepciune, tăcerea și dreapta socoteală. Dacă cineva are numai una din principalele patimi, acela nicidecum nu va reuși în ceva chiar dacă ar lucra împotriva celorlalte patimi și ar avea virtuți și chiar dacă sângele său s-ar vărsa pentru Hristos, rugăciunea lui nu va fi plăcută lui Dumnezeu. Doamne Dumnezeule, izbăvește-ne pe noi cu darul Tău de orice patimi și ispite în veci. Amin.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#5
|
||||
|
||||
![]()
[…] „Smerenia este un har fără nume al sufletului.“1 Ea e opusul mândriei, care e cea mai rezistentă dintre patimi. Și precum mândria ne înalță în aparență, dar în realitate ne coboară până în adâncul iadului, fiind cel mai cumplit rău, așa smerenia, coborându-ne în aparență, ne înalță pe cea mai înaltă treaptă, avându-și ca virtute locul imediat înaintea nepătimirii și iubirii. Dacă mândria ca egoism este izvorul tuturor patimilor, smerenia este concentrarea tuturor virtuților. Dacă mândria sfâșie firea omenească în tot atâtea bucăți în câți inși subzistă, smerenia o readună. Dacă mândria deformează judecata și întunecă contemplarea dreaptă a realității, smerenia restabilește vederea justă a lucrurilor. Fiecare virtute echivalează cu un spor de voință. Dar acest spor de voință se întemeiază pe un spor de cunoaștere, pe un spor de vedere justă a lucrurilor, cum spun Sfinții Părinți. Căci ceea ce întunecă și strâmbă vederea realității sunt patimile. Omul pătimaș, dacă a făcut un lucru dintr-un interes personal, caută să justifice fapta lui printr-un interes general. El își schimbă întreaga concepție despre un anumit sector al vieții prin urmărirea acelui păcat și caută să-i convingă și pe alții că așa ar trebui să lucreze, deși până ieri el însuși propovăduia altă concepție. El nu recunoaște că adevărul obiectiv este altul, căci el a păcătuit din slăbiciune față de acel adevăr, ci strâmbă adevărul și norma de orientare generală, ca să adopte toți punctul lui de vedere.
Smerenia restabilește înțelegerea adevărată a realității Dar dacă patimile strâmbă vederea lucrurilor întrucât adaptează ordinea generală și obiectivă a lucrurilor la un interes egoist, particular, fiecare virtute, fiind o depășire a unei patimi, deci a egoismului, aduce un spor de vedere justă a lucrurilor. Dacă-i așa, smerenia, cea mai înaltă și mai rezumativă dintre virtuți, fiind opusă egoismului - izvor al patimilor, e cea mai deplină restabilire a înțelegerii adevărate a realității naturale, rămânând ca iubirea să înțeleagă și cele mai presus de fire. Dar fiindcă lupta cu mândria nu se pornește numai după biruința asupra celorlalte patimi, ci chiar de la început, căci, într-o anumită privință, chiar lupta cu celelalte patimi e și o luptă cu egoismul mândriei, sau trebuie însoțită de ea, smerenia are, după Ioan Scărarul, mai multe trepte. El zice: „Alta este vederea acestei vii preacinstite, în iarna patimilor, alta, în toamna roadelor, și iarăși alta, în vara virtuților, deși toate formele ei concurg spre una și aceeași bucurie și rodire. Când, adică, începe să odrăslească butucul ei, urâm îndată, nu fără durere, toată slava și lauda omenească, alungând de la noi toată mânia și furia. Înaintând apoi cu vârsta duhovnicească această împărăteasă a virtuților în suflet, nu mai prețuim, ba socotim chiar lucru de scârbă, orice bine am fi săvârșit, și credem mai degrabă că în fiecare zi adăugăm ceva la povara păcatelor noastre, prin vreo împrăștiere neștiută. Iar bogăția darurilor dumnezeiești (harismele) împărtășite nouă o socotim ca un adaos de și mai mare osândă, ca unii ce nu suntem vrednici de ele“. El distinge îndeosebi trei faze ale smereniei, descriindu-le astfel: „Pocăința curată, plânsul care ne spală de orice pată și preacinstita smerenie a celor desăvârșiți sunt atât de departe și atât se deosebesc întreolaltă, cât se deosebesc pâinea, aluatul și făina. Prin pocăință, sufletul se sfărâmă și se mărunțește în mod efectiv, prin apa plânsului se unește, ca să zic așa, și se amestecă în chip nemincinos cu Dumnezeu. Pe urmă, fericita smerenie, aprinzând focul Domnului, face sufletul pâine întărită, din care lipsește orice fermentație și înfumurare stricăcioasă.“2 Iar în alt loc spune: „Cunoaște prin tine, că văile sunt acoperite de grâne și de rod duhovnicesc. O vale este și sufletul smerit, în mijlocul munților, adică al ostenelilor, rămânând mereu neînălțat și nemișcat. Pocăința se ridică, plânsul bate la ușa cerului, iar preacinstita smerenie deschide. ... În lipsa luminii, toate sunt întunecate, în lipsa smereniei, toate sunt goale și veștede. Altceva este a te înălța, altceva a nu te înălța și altceva a te smeri. Primul lucru înseamnă a judeca în fiecare zi; al doilea, a nu judeca, dar a nu se judeca nici pe sine; al treilea, a te osândi pe tine însuți în toate, fără a fi vrednic de osândă... Smerenia e acoperământ dumnezeiesc peste isprăvile proprii, ca să nu fie văzute. Smerenia este abisul modestiei, ce nu poate fi apucat de hoți. Smerenia este turn de tărie în fața vrăjmașului“ 3. Mândria, stânca pleșuvă bătută de crivățul nimicului Smerenia este conștiința și trăirea supremă a infinității divine și a micimii proprii. Ea este, totodată, conștiința că infinitatea divină străbate prin toate și prin toți cei din jurul nostru. De aceea am spus că ea este un uriaș spor de cunoaștere. Omul smerit se pleacă înaintea semenului ca înaintea lui Dumnezeu. Dacă mândria acoperă pentru ochii noștri infinitul realității lui Dumnezeu, smerenia îl descoperă. De aceea, orice am face, cât timp ne lipsește smerenia, cât timp e o urmă de mândrie în noi, n-avem fiorul atingerii cu Dumnezeu și nici conștiința adâncirii noastre în Dumnezeu și nu-i facem nici pe alții să o simtă. Unde lipsește smerenia, e superficialitate, e platitudine, e orizont închis, e sărmana înfumurare care trezește zâmbetul de milă. În adâncurile indefinite și pline de taină, în Dumnezeu, trăiește numai cel smerit. Sare (înțeles edificator, seriozitate) au numai faptele și a-titudinile acestuia. Trebuie să te faci mic de tot, mic până a te socoti nimic, ca să vezi măreția lui Dumnezeu și să te simți umilit de lucrarea Lui. Smerenia este înțelepciunea cea mai larg cuprinzătoare. Cel smerit, departe de a se sărăci, îmbrățișează din infinit mai mult decât oricare altul și oferă și altora. Cel mândru prinde fum. Smerenia e valea holdelor mănoase ce-și sorb puterea din seva infinitului. Mândria e stânca pleșuvă bătută de crivățul nimicului, care seacă viața. Smerenia este transparența supremă a firii, dobândită după alungarea negurii patimilor, pătrunsă în toate facultățile sufletului. Prin patimi, care au ca motor ascuns mândria, omul e așezat mereu înaintea vederii sale; nu vede realitatea și opera lui Dumnezeu, ținând-o acoperită de sinea proprie. El își este sieși negură și fum. Patimile sunt excrescențele bolnave ale eului, astupându-i vederea realității. Și nu astupă numai vederea realității deosebite de sine, ci și vederea de sine. Umflătura eului, sau fumul emanat de eu, se așază între vederea sa și eul său adevărat, luându-se pe sine drept ceea ce nu este cu adevărat. Și oare ieșirea minții din sine, extazul, pentru a vedea pe Dumnezeu4, nu înseamnă tocmai această uitare smerită de sine în fața realității Lui copleșitoare? Căci, pentru a cunoaște ceva, trebuie să uiți de tine, odată ce tu nu ești altceva decât instrument de vedere, de primire a realității infinite, dar nici măcar instrument de sine existent. Ești lucrător într-o vie care nu-i a ta, dar chiar și lucrător ești numai prin bunăvoința Stăpânului. Smerenia, părând a fi o autoreducere la nimic, este în fond o revenire a firii noastre la starea de fereastră a infinitului și de încăpere goală menită să se umple de lumina dumnezeiască. Fereastra de fapt nu există pentru sine, iar încăperea căreia îi transmite Dumnezeu lumina nu vede nimic fără lumină. Tot așa omul, numai acceptând acest rol de a nu fi decât reflector și primitor al luminii dumnezeiești, are un destin măreț: acela de a conviețui cu infinitul. Dacă se rușinează de acest rol și se umple de fumul propriu, nu mai poate vedea nimic nici din sine. * Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, Partea I: Purificarea, B. Purificarea de patimi prin virtuți, 9. Blândețea și smerenia, pp. 202-206. Note: 1 Ioan Scărarul, Scara, Treapta XXV; P.G. 88, 986. 2 Diadoh distinge două faze ale smereniei: „Una, care apare la mijlocul strădaniilor pentru desăvârșire, alta, la capătul final al lor. Prima e smerenia provocată de neputința trupului și de diferitele dușmănii fără temei, a doua e provocată de abundența bunăvoinței dumnezeiești. Cea dintâi e împreunată cu întristarea, când e lipsită de bunătățile pământești, a doua e cu totul duhovnicească și fericită“ (Filoc. rom., I, p. 390). 3 Treapta XXV, P.G. 88, 988-989. 4 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capetele teologice, I, 81; P.G. 90, 1116.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#6
|
||||
|
||||
![]() ![]() “Bănuiesc și nădăjduiesc că toți cunoașteți această viață (a Mariei Egipteanca, n.n.). La noi în mănăstire și cred că în toate mănăstirile – și poate și în parohii – se citește această viață în săptămîna a cincea a Marelui Post. Maria Egipteanca, o tînără destrăbălată care 17 ani a cutreierat în curvie străzile Alexandriei și care-și pierduse fecioria la 12 ani… deci de la 12 ani pînă la 29 de ani a trăit în destrăbălare. Ajunge, tot pentru destrăbălari, în Ierusalim, apoi în biserica unde se înalță Sfînta Cruce a Mîntuitorului – era în veacul al cincilea – și voia din curiozitate să intre și ea în biserică, să vadă lemnul Crucii, și-o putere nevăzută o oprea, pînă cînd a înțeles că era vorba de… viața ei care o “divorța” de Dumnezeu și de cele dumnezeiești. Uitați-vă la rugăciunea ei simplă, dar uimitor de… “teologică”, pentru una care a trăit în curvie de la 12 ani, timp de 17 ani. Ce teologie a învățat ea în acei 17 ani? Dar în cei 12 ani, ce teologie ar fi putut avea? E uimitor, în simplitatea ei, ce conținut teologic simplu – hai să zicem chiar primitiv – dar lucrător! Fiindcă în acea gîndire teologică a ei, ea își amintea că “deși eu sînt păcătoasă, Fiul tău (se ruga la icoana Maicii Domnului) a venit pentru noi, păcătoșii, să ne mîntuiască”. Și conținutul teologic al rugăciunii ei a fost lucrător, iar cînd a încercat din nou să intre în biserică – cum mărturisește povestirea – acea putere care o oprea, acuma parcă o ajuta. S-a închinat lemnului Crucii, s-a dus înapoi la icoana Maicii Domnului, unde făgăduise de acuma să-și schimbe viața, și-acuma tot de la Maica Domnului cere călăuzire – “ce să facă?” –, și-aude un glas, ca să meargă în pustie. 47 de ani a rămas în pustie, și-ar fi murit necunoscută, dacă Pronia lui Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe marele Zosima ca s-o vadă la sfîrșitul vieții ei și să primim și să putem și noi citi spovedania vieții ei deosebit de ziditoare. (Părintele Rafail Noica) Viața ta se va umple de sens! E cu putință corectarea unei vieți greșite. Vîrsta nepriceperii pune păcatul ca sens al vieții sale. Dumnezeu te aduce la cale, la sens. Este o cumpănă de ispășire a relelor: 17 ani de pofte păcătoase, căutate cu nesaț, aduc – pentru cine vrea să se mîntuiască – 17 ani de lupte chinuitoare cu stăvilirea lor. Sfînt să fii – și încă dintre cei întocmai cu Apostolii – și nu pleci din lumea aceasta fară să te spovedești curat, și nu pleci fără Sfintele Taine. Iată o femeie care a smerit pe Avva Zosima. Și iată un model de încurajare pentru orice inimă zdrobită de păcat sau cu a vieții cîrmă ruptă și fară Sensul vieții. Lipește-te de Dumnezeu, de Maica Preacurata și viața ta se va umple de sens! (Părintele Arsenie Boca) Cea dintîi predică creștină, rostită de femei Tradiția Bisericii ne îndeamnă să ne amintim astăzi de Sfînta Maria Egipteanca. Așa cum duminica trecută ne-a pus în față chipul unui mare sfînt și ascet, Ioan Scărarul, și așa cum mai înainte ne pusese înainte chipul Sfîntului Grigorie Palama, acum ne aduce în față un chip de sfîntă femeie nevoitoare, ascetă, care a petrecut mulți ani în pustie și s-a învrednicit de darul facerii de minuni. Nu este prima femeie intrată în calendarul Bisericii noastre. De altfel, femeile au avut un rol important în istoria creștină, în istoria vestirii creștine, în istoria mîntuirii. Dacă n-ar fi decît să pomenim de Maica Domnului, și apoi să ne amintim de Sfintele Mironosițe, care, înaintea altora, au aflat despre Învierea Domnului și au fost cele dintîi care au vestit-o, și încă ar fi foarte mult. Cea dintîi predică creștină, după Înviere, a fost rostită de mironosițe. Acest lucru nu se scoate întotdeauna în evidență, nu se observă. Se lasă în umbră. E drept că a fost o predică foarte scurtă, dar a fost predică, vestire: “Hristos a inviat!” Cînd, ducîndu-se la mormînt, dimineața, au găsit mormîntul gol, și au vorbit cu îngerii și chiar cu Iisus, s-au întors la ceilalți cu grăbire și spaimă, cu bucurie și cu nerăbdare, să le spună că “Hristos a inviat!” (Mitropolitul Antonie Plămădeală) Iertarea păcatelor și marea care nu se murdărește Se întîmplă însă ca oamenii să cadă în cealaltă extremă: cei cu păcate grele se deznădăjduiesc de mîntuirea lor, de milostivirea lui Dumnezeu. Ei cred că este deja prea tîrziu ca să se pocăiască, și satana le șoptește: “Da, da, așa e, în zadar te mai pocăiești, nu pierde vremea cu asta”. Acești oameni, căzînd în deznădejde, lepădîndu-se de pocăință, nu știu ce este scris în cartea prorocului Iezechiel: “Și cel fărădelege, de se va întoarce de la toate fărădelegile sale, pe care le-a făcut, și va păzi toate poruncile Mele, și va face dreptate și milă, viu va fi și nu va muri. Toate nedreptățile lui, cîte le-a făcut, nu se vor pomeni, ci întru dreptatea sa pe care a făcut-o va fi viu. Au cu vrere voiesc moartea celui fărădelege, zice Domnul, și nu mai vîrtos să se abată el de la calea sa cea rea și să fie viu ? (Iez. 18, 21-23)? Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci mîntuirea lui. A crede că milostivirea lui Dumnezeu este neîndestulătoare pentru iertarea păcatelor grele este totuna cu a spune că dacă arunci în mare un pumn de nisip murdar, ea se va murdări. Nu, ci marea va spăla acel nisip murdar, și el va pieri în adîncul ei fără fund. (Sf. Luca al Crimeei) Lumea va merge la teatru, tu la biserică Dar cum să ne îndepărtăm de lume noi, cei care trăim în lume? Este o îndepărtare de lume cu trupul – aceasta este îndepărtarea în pustie; dar este și o îndepărtare de lume fără a ieși din lume: îndepărtarea de felul ei de viață. Prima nu e la îndemîna tuturor și nu stă în puterea tuturor; a doua e de datoria tuturor și trebuie împlinită de către toți. Și iată, tocmai la aceasta ne chemă Sfîntul Andrei în Canonul său atunci cînd sfătuia să ne îndepărtăm în pustie prin legiuirea bună. Așadar, leapădă năravurile lumești, și fiecare faptă a ta, fiece pas al tău, să le săvîrșești așa cum poruncește legea cea bună a Evangheliei: și ai să viețuiești în mijlocul lumii ca în pustie. Această bună legiuire se va face între tine și lume ca un perete despărțitor, din pricina căruia nu vei vedea lumea. Ea va fi înaintea ochilor tăi, însă ca și cum nu ar fi. În lume vor continua schimbările ei, iar tu vei avea rînduielile tale. Lumea va merge la teatru, tu la biserică; ea va dansa, tu vei bate metanii; ea va fi la plimbare, tu acasă, în însingurare; ea va fi întru grăire deșartă și glume, tu întru tăcere și slavoslovire a lui Dumnezeu; ea va fi în plăceri, tu în osteneli; ea va citi romane deșarte, tu vei citi dumnezeieștile Scripturi și scrierile Sfinților Părinți; ea va fi la petreceri, tu vei sta de vorbă cu cei de un cuget cu tine sau cu părintele duhovnicesc; ea își va face socoteli egoiste, tu vei face jertfă de sine; ea va fi în visări pătimașe, tu în cugetare la cele dumnezeiești. Și astfel, în toate trasează-ți reguli și introdu-ți rînduieli de viață potrivnice obiceiurilor lumești – și vei fi în lume în afara lumii, ca în pustie. Nici tu nu vei fi văzut în lume, nici lumea nu se va vedea în tine. Vei fi în lume pustnic – și vei deveni următor al Sfintei Maria Egipteanca, fără a te îndepărta în pustie. (Sf. Teofan Zăvorîtul) http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p1977.htm
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#7
|
||||
|
||||
![]()
sursa: johnsanidopoulos.com
O dată cu începerea acestei sfinte săptămâni, începem și noi să cugetăm cu luare aminte la Patimile Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Primul care a preînchipuit pe Hristos pătimind a fost Iosif, al unsprezecelea fiu al patriarhului Iacov de aceea Biserica pomenește și amintirea sa în lunea din săptămâna Patimilor. Iosif este o prefigurare a lui Hristos deoarece povestea sa din Vechiul Testament începe cu Israel descriindu-l cu un bun păstor al turmei sale. La cartea Facere 37, 3 se spune: Și iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe toți ceilalți fii ai săi. În visul lui Iosif, soarele, luna și stele i se închinau. Ca Iosif, Iisus s-a smerit pe Sine și apoi a fost înălțat ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt (Filipeni 2, 10). Pe măsură ce viața lui Iosif decurge mai departe, el este vândut de către cei 10 frați ai săi pentru 20 de dinari. Iisus a fost și el trădat de către unul dintre cei 12 ucenici, de Iuda Iscarioteanul, și vândut pentru 30 de dinari. După ce a fost vândut, Iosif a fost dezbrăcat și aruncat într-un puț în timp ce frații lui s-a așezat să mănânce. La momentul răstignirii Mântuitorului, Acesta a fost dezbrăcat de către soldați, pentru cămașa Sa au fost aruncați sorți și a fost vegheat de către soldați. După ce Iosif a fost vândut Midianților, aceștia l-au luat și l-au dus în Egipt. Dreptul Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, este anunțat de înger în vis să ia pe prunc și pe mama Sa și să meargă în Egipt, pentru ca să se împlinească Scriptura care spune: din Egipt am chemat pe fiul Meu (Osea 11, 1). Atunci când oamenii lui Faraon l-au cumpărat pe Iosif de la negustorii de sclavi, au observat că toate câte făcea el, Domnul le sporea în mâna lui (Facere 39, 3). Isaia proorocește despre Hristos: fiindcă Și-a dat viața ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmașii Săi, își va lungi viața și lucrul Domnului în mâna Lui va propăși (Isaia 53, 10). Ca și Iisus, Iosif este acuzat pe nedrept și prigonit. Atunci când Faraon îl laudă pe Iosif pentru puterea sa de a tâlcui visele, Iosif îi răspunde că nu eu, ci Dumnezeu va da răspuns pentru liniștirea lui Faraon (Facere 41, 16). Răspunsul acesta poate fi comparat cu cel al Mântuitorului: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face și Fiul întocmai (Ioan 5, 19). Mai apoi Hristos se numește pe sine Viță și că fără El nu putem face nimic: Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic (Ioan 15, 5). Înainte ca Egiptul și celelalte popoare din împrejurime să fie cuprinse de foamete, Dumnezeu l-a înțelepțit pe Iosif și i-a dat timp pentru a face provizii. Iosif a adunat provizii pentru șapte ani și oameni de peste tot veneau să cumpere grâne. Iisus este Pâinea Vieții (Ioan 6, 35) iar Iosif a deschis toate stăvilarele. Observați cum aceasta oglindește proorocia de la Maleahi: veți vedea că voi deschide, la dorința voastră, stăvilarele cerului și voi vărsa din belșug binecuvântarea, spre binele vostru (Maleahi 3, 10). Și frații lui Iosif sunt nevoiți să cumpere grâne de la el, însă fără a-și da seama de adevărata identitate a sa. După ce a testat pe frații săi Iosif s-a făcut cunoscut lor: Eu sunt Iosif, fratele vostru, pe care voi l-ați vândut în Egipt (Facere 45, 4). După Înviere, a trecut o vreme până ce ucenicii l-au recunoscut pe Iisus: și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut (Luca 24, 31). Și prin voia lui Dumnezeu toate aceste evenimente au apărut în viața lui Iisus și a lui Iosif când amândoi aveau în jurul vârstei de 30 de ani. Sfântul Nicolae Velimirovici spune că Iosif a avut de pătimit de pe urma a două ispite: cea a invidiei diavolești și cea a dorinței pătimașe a împărătesei lui Faraon. Invidia i-a făcut pe frați săi să-l vândă ca sclav iar patima trupului a făcut pe împărăteasă să-l arunce în temniță. În ambele cazuri el a răsplătit cu bine pentru rău: a dat hrană fraților săi înfometați și a ocrotit, viața, tronul și poporul lui Faraon. Din sclavie și temniță, Dumnezeu l-a încununat cu slavă și putere. Și pe el, cel pe care frații săi l-ar fi putut ucide cu o lovitură, Dumnezeu l-a făcut stăpân a milioane de oameni și singura alinare a fraților săi înfometați.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
![]() |
|
![]() |
||||
Subiect | Subiect început de | Forum | Răspunsuri | Ultimele Postari |
Viata Sfantului Simeon cel Nebun dupa Hristos | Nestiut | Generalitati | 4 | 10.04.2014 19:58:59 |
Mihai Viteazul - o viata inchinata lui Hristos | mirelat | Biserica Ortodoxa in relatia cu alte confesiuni | 23 | 25.09.2013 03:44:16 |
Dogmatica Patristica Ortodoxa | myself00 | Generalitati | 7 | 10.09.2012 19:23:37 |
Despre trupurile inviate in patristica | Mihnea Dragomir | Sfinti Parinti (Patrologie) | 99 | 29.05.2012 14:09:59 |
Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos Calea, Adevarul si Viata | tatolivia | Intrebari utilizatori | 0 | 09.10.2011 15:10:56 |
|