Odată am văzut în biserică un episcop. fața lui mi-a atras atenția fără să vreau. Mi-am adus aminte de cuvintele Evangheliei: „Și fața Lui era mergând spre Ierusalim”. Într-adevăr acest episcop trăia o viață ascetică și mergea statornic spre Ierusalimul cel de sus.
Și fața omului păcătos reflectă starea lui duhovnicească. Este un lucru întristător că adeseori oameni cu un suflet bun trăiesc la întâmplare; lasă să treacă zilele vieții lor fără să dea nici o importanță deosebită lucrurilor lor, și se pierd. Îmi vine în minte acum din vremuri îndepărtate chipul unuia din cunoscuții mei foarte apropiați: muzicologul și compozitorul Pashalov. Avea un mare talent. La concertele ce le dădea se adunau mii de oameni. Eu ca mirean am fost un mare adorator al muzicii. Am cântat și la muzicuță. Și ca să mă desăvârșesc în cântatul la ea, am început să iau chiar lecții. Mi le-a dat Pashalov. La început îmi cerea o plată foarte mare pentru fiecare lecție a sa. Eu, având bani, am fost de acord. Mai târziu m-a îndrăgit. Mi-a propus să-mi predea lecțiile prietenește, fără bani, lucru pe care eu l-am refuzat.
Lecțiile mele mergeau bine. Însă una nu-mi prea plăcea la Pashalov: că nu călca niciodată în biserică. Și despre aceasta de multe ori am deschis discuția, zicându-i:
-Dacă nu veți merge la biserică nu vă veți putea mântui. De vreme ce credeți în Dumnezeu, de ce lăsați nefolosite mijloacele mântuirii?
-Dar ce să fac?-zicea el-trăiesc cum trăiesc toți. Sau mai bine zis ca cei mai mulți. Ce ne trebuie formalități? Ce, dacă nu mergem la biserică nu ne mântuim?
-Cu desăvârșire, nu! Ca să ajungi în rai trebuie să treci șapte porți. Ai trecut una? Mai rămân alte șase.
-Care sunt aceste șapte porți? N-am auzit niciodată nimic despre ele.
-Cele șapte porți sunt cele șapte Taine. Cu dumneavoastră s-a săvârșit numai Sfântul Botez. Prin urmare ați trecut o poartă. Însă este absolut necesar să treceți și prin poarta pocăinței și chiar să vă uniți cu Hristos în Sfânta Împărtășanie.
-Ce sunt acestea ce mi le spuneți Pavel Ivanovici? Fiecare dintre noi adoră pe Dumnezeu cum el însuși știe și cum crede că este de cuviință. De exemplu, dumneavoastră mergeți la biserică, postiți, etc. Eu însă ador pe Dumnezeu cu muzica mea. Nu este la fel?
Și fără să aștepte răspuns a început să cânte. N-am auzit niciodată o astfel de melodie frumoasă. A cântat ca niciodată în seara aceea. Locuiam atunci într-un apartament luxos, care deodată s-a umplut de lume, pentru că am deschis ușa și oamenii de la celelalte apartamente au intrat înlăuntru, ca să asculte pe marele compozitor. Într-un târziu a terminat.
-Superb, am constatat eu. Muzica se poate face pentru muzică, dar nu poate înlocui biserica. Orice lucru la timpul său.
Convorbirea noastră din acea seară s-a prelungit până la miezul nopții. S-a desfășurat într-o atmosferă pașnică și veselă. A doua zi a venit să mă caute și mi-a zis:
-Știți, Pavele Ivanovici, toată noaptea am petrecut-o gândindu-mă cât sunt de păcătos și câți ani am trecut fără să fac nimic din datoriile mele religioase. Iată că după puțin timp va veni Postul Mare. Neapărat voi posti și mă voi împărtăși.
-Dar de ce să așteptați Postul Mare? Ceea ce este de făcut faceți acum!
-Nu. Azi nu e momentul potrivit. De altfel nici Postul nu este foarte departe.
Bună a fost hotărârea lui Pashalov, dar a uitat de vrăjmașul, căruia nu-i este deloc pe plac o astfel de schimbare a noastră, o pregătire de razboi. Pe toate acestea nu le-a băgat în seamă.
Odată a venit la mine acasă seara târziu. A dat poruncă servitoarei mele să iasă și să plătească vizitiul. Aceea a ieșit în stradă, dar în loc de vizitiu a văzut un monstru în locul lui, având o înfățișare groaznică. Nenorocita a căzut jos leșinată. Unde l-a dus vrăjmașul pe Pashalov nu ne este cunoscut. Am aflat că a doua zi a murit de moarte năpraznică. Și sufletul lui s-a pierdut pentru totdeauna. Îmi pare rău de aceasta din toată inima. Vrăjmașul întinde peste tot mrejele lui, vrând să ne prindă în ele și să ne piardă. Iar cei nebăgători de seamă cad și se pierd.