Acel frate era Sf. Siluan. Multumim Cata, frumos citatul.
Totusi, eu nu ma pot mangaia la gandul ca in vesnicie as putea fi despartit de cei iubiti, de orice parte ar fi ei sau eu.
Mircea Vulcanescu spunea intr-un eseu ca e gresit doar sa impunem lui Dumnezeu sa mantuiasca pe toti oamenii. Dar nu e gresit sa speram ca se vor mantui toti.
Nu suntem siguri, dar putem spera.
Probabil ca Sf. Siluan are dreptate. Dar asta ar insemna cumva ca iubirea lui Dumnezeu te face sa uiti si de tine, din moment ce te face sa uiti de cei iubiti.
Dar Sf. Simeon Noul Teolog spune ca in rai vom fi foarte constienti si ca starea aceasta de rapire , de aparenta uitare de sine, se datoreaza faptului ca aici NU suntem obisnuiti cu lumina dumnezeiasca, fiindca, spune el, precum ochiul care a stat in intuneric si la inceput e orbit de lumina dar dupa ce se obisnuieste cu lumina vede mult mai clar, asa va fi si dincolo. Sufletul se obisnuieste sa petreaca in lumina si devine foarte constient.
Sf. Parinti, inclusiv Sf. Simeon noul teolog, dar si Sf. Ioan gura de aur, spun ca in rai sfintii se vor cunoaste unii pe altii. Ne vom cunoaste fratii, parintii, sotia sau sotul, si pe toti ceilalti. Or daca ne vom cunoaste, ceea ce reiese si din parabola cu bogatul nemilostiv si saracul Lazar, atunci probabil ca va trebui sa ne amintim si de fratii care nu se sunt alaturi.
Nu neg ca iubirea Domnului il face oricum pe om fericit. Dar nu cred ca pot sa sterg din amintirea mea pe fratele meu sau sora mea, sau pe mama sau tata, fara sa incetez sa mai fiu eu insumi. Daca raman eu insumi si daca ne vom cunoaste si iubi intre noi in rai, atunci trebuie sa-mi amintesc.
Eu asa simt.
|