O posibila contradictie intre notiunile de Rai si Iad

[bogdan81]

Acel frate era Sf. Siluan. Multumim Cata, frumos citatul.
Totusi, eu nu ma pot mangaia la gandul ca in vesnicie as putea fi despartit de cei iubiti, de orice parte ar fi ei sau eu.
Mircea Vulcanescu spunea intr-un eseu ca e gresit doar sa impunem lui Dumnezeu sa mantuiasca pe toti oamenii. Dar nu e gresit sa speram ca se vor mantui toti.
Nu suntem siguri, dar putem spera.
Probabil ca Sf. Siluan are dreptate. Dar asta ar insemna cumva ca iubirea lui Dumnezeu te face sa uiti si de tine, din moment ce te face sa uiti de cei iubiti.
Dar Sf. Simeon Noul Teolog spune ca in rai vom fi foarte constienti si ca starea aceasta de rapire , de aparenta uitare de sine, se datoreaza faptului ca aici NU suntem obisnuiti cu lumina dumnezeiasca, fiindca, spune el, precum ochiul care a stat in intuneric si la inceput e orbit de lumina dar dupa ce se obisnuieste cu lumina vede mult mai clar, asa va fi si dincolo. Sufletul se obisnuieste sa petreaca in lumina si devine foarte constient.
Sf. Parinti, inclusiv Sf. Simeon noul teolog, dar si Sf. Ioan gura de aur, spun ca in rai sfintii se vor cunoaste unii pe altii. Ne vom cunoaste fratii, parintii, sotia sau sotul, si pe toti ceilalti. Or daca ne vom cunoaste, ceea ce reiese si din parabola cu bogatul nemilostiv si saracul Lazar, atunci probabil ca va trebui sa ne amintim si de fratii care nu se sunt alaturi.
Nu neg ca iubirea Domnului il face oricum pe om fericit. Dar nu cred ca pot sa sterg din amintirea mea pe fratele meu sau sora mea, sau pe mama sau tata, fara sa incetez sa mai fiu eu insumi. Daca raman eu insumi si daca ne vom cunoaste si iubi intre noi in rai, atunci trebuie sa-mi amintesc.
Eu asa simt.

[bogdan81]

Din cate imi aduc aminte ca am citit, arhimandritul Sofronie, ucenic al Sf. Siluan, spune undeva ca iubirea lui Dumnezeu e atat de mare ca pana si in iad, li se va oferi celor de acolo sansa de a se indrepta. Stiu ca teologia ortodoxa invata ca dupa moarte nu mai este pocainta, dar iata ca unii mari crestini nu s-au putut impaca cu asta.
Amintesc si cazul lui Dostoievski care in Fratii Karamazov are un capitol unde se vorbeste despre o femeie care ajunsese in iad, dar Dumnezeu, in marea sa iubire de oameni, ii ofera inca o sansa, chiar si in iad. O intreaba pe femeie daca a facut o singura fapta buna in viata ei. Femeia facuse o singura fapta buna in intreaga viata si anume, daduse de pomana un fir de ceapa. Atunci Dumnezeu ii intinde femeii acel fir de ceapa pentru ca femeia sa se poata urca pe el si sa ajunga astfel din iad in rai. Femeia se agata de firul de ceapa si incepe sa urce dar, vazand asta, si alti pacatosi din iad se prind de picioarele femeii ca sa scape si ei. Femeia insa, temandu-se ca din cauza greutatii sa nu se rupa firul, incepe sa se zbata si sa dea din picioare. Atunci firul se rupe si ea cade la loc in iad.
Concluziile le las la latitudinea fiecaruia.

Concluzia mea este că firul acela de ceapă nu l-a dat cu dragoste, cu adevărată milă. Căci dacă ar fi ajuns să aibă dragoste, i-ar fi lăsat și pe ceilalți să se suie pe firul ei de ceapă. Și atunci nu s-ar mai fi rupt.

[bogdan81]

Recitesc postarile de la inceputul topicului ale domnilor Priceputu si Mihai G si descopar atata profunzime si durere.
O fraza a domnului Priceputu a avut puterea de a ma mangaia intr-o anumita masura.
Spune dansul undeva ca daca tu iubesti pe fratele tau din iad, nu se poate sa nu te iubeasca si el putin si atunci aceasta iubire, fie si putina, il va scoate din iad.
Dar daca tu il iubesti iar el nu te iubeste?
Sau, atunci cand se spune ca orice sansa inceteaza dupa Judecata Universala, nu ramane parerea de rau ca poate totusi s-ar fi indreptat.
Stiu, parintele Staniloae spune ca prestiinta lui Dumnezeu ne va descoperi si noua ca el nu se va indrepta, nu va iubi nici pe fratele sau din rai, nici pe Dumnezeu.
Dar ramane totusi o imensa durere, fiindca atata timp cat suntem in aceasta viata, nu putem sa intelegem aceste lucruri.
Inteleg zbuciumul sufletesc al domnului Mihai G si il impartasesc , daca asta il poate ajuta.
Ma rog lui Dumnezeu sa ma ierte si sa ne ierte pe toti.

[dobrin7m]

În prealabil postat de bogdan81

Spune dansul undeva ca daca tu iubesti pe fratele tau din iad, nu se poate sa nu te iubeasca si el putin si atunci aceasta iubire, fie si putina, il va scoate din iad.
Dar daca tu il iubesti iar el nu te iubeste?

Nu stiu daca chiar asa spunea sau noi am inteles asa, insa aici intrevad o intelegere a noastra prin prisma gandirii noastre lumesti de schimb a tot si toate. Il iubesc, el simte, si un pic iubeste si el ca schimb, si pentru acest pic de iubire iese din iad. Eu zic ca nu.

In schimb este usurat, si spun Sfintii Parinti ca se poate sa ii fie usurate chinurile, si chiar am citit , nu mai stiu exact dar am sa caut, un exemplu cu cineva scos din iad pentru rugaciunile parintelui sau duhovnicesc.

deci usuratatea chinurilor vine din rugaciunea dreptilor si a sfintilor. Caci rugaciunile pacatosului din iad, sau o eventuala pocainta , este tardiva. Ce putem face noi insine pentru noi este doar aici in acest veac.

Legat de mantuirea demonilor, nu cred in asa ceva. Insa la final, daca dintre ei se smeresc , se fac inger de lumina precum acel exemplu dat de Par. Cleopa. Si ma gandesc ca la final cand scopul lor nu mai exista, acela de pierzare a sufletelor oamenilor, multi demoni se vor smeri. De aceea este necesara iubirea pentru toti. Insa cum spunea Par. Rafail Noica aceasta o poate face doar dreptii sau sfintii ca noi pacatosii, avand oarecare pacate vom putea fi inselati usor de diavol daca ii aratam iubire din mila pentru ei.
Smerenia acelora dintre ei, la sfasitul veacului, va fi insa din libera alegere.

de altfel Sf. Macarie Egipteanul in vedenia sa despre mantuirea sufletelor, spune de cete de diavoli, care umbla impreuna nu singuri tocmai ca sa nu se smereasca intrand printre ingeri si pocaindu-se.

[Patrie si Credinta]

În prealabil postat de dobrin7m

Insa la final, daca dintre ei se smeresc , se fac inger de lumina precum acel exemplu dat de Par. Cleopa. Si ma gandesc ca la final cand scopul lor nu mai exista, acela de pierzare a sufletelor oamenilor, multi demoni se vor smeri. De aceea este necesara iubirea pentru toti. Insa cum spunea Par. Rafail Noica aceasta o poate face doar dreptii sau sfintii ca noi pacatosii, avand oarecare pacate vom putea fi inselati usor de diavol daca ii aratam iubire din mila pentru ei.

demonii au cazut din liber acord. sunt fiinte cu o inteligenta superioara. au stiut ce au facut si ce urmari ar avea actiunea lor.

[dobrin7m]

În prealabil postat de Patrie si Credinta

demonii au cazut din liber acord. sunt fiinte cu o inteligenta superioara. au stiut ce au facut si ce urmari ar avea actiunea lor.

Stiu.
eu am spus ce am spus, referitor la momentul final al apocalipsei. Cand scopul lor dispare, acela de a pierde sufletele oamenilor, tocmai fiind de o inteligenta superioara, am spus, ma gandesc, deci este o parere, ca multi se vor smeri. poate este o parere din mila nu stiu, gandindu-ma ca nemaiavand scop, decat sa piara precum fumul mai bine se smeresc si asta tot ca o alegere.

[iuliu46]

Discutii care nu ajuta la nimic. Daca asa stau lucrurile, daca un fir de ceapa e de ajuns, de ce trebuie sa facem noi mai mult ? Occidentul e distrus de spiritualisti din astia care spun ca "Dumnezeu e iubire ". Ne putem ascunde tone de pacate in spatele acelei expresii. Ce faceati voi sfintii atunci cand fratele vostru gresea de il plangeti acum dupa ce v-ati vazut in rai ? Scriati pe forumuri despre firul de ceapa si ii cereati socoteala lui Dumnezeu ?

[bogdan81]

Iuliu,

Dumnezeu nu ne mantuieste pentru meritele noastre. Nici daca dam toate cepele din lume nu putem sa pretindem mantuirea. Mantuirea e un dar al lui Dumnezeu, ca raspuns la darul pe care si omul il face lui Dumnezeu. Ce sunt faptele noastre bune daca nu niste daruri?
Dar darul lui Dumnezeu pentru noi e infinit mai mare decat al nostru si nu putem face nimic pentru a-l merita. Totul e dar.

[iuliu46]

În prealabil postat de bogdan81

Iuliu,

Dumnezeu nu ne mantuieste pentru meritele noastre. Nici daca dam toate cepele din lume nu putem sa pretindem mantuirea. Mantuirea e un dar al lui Dumnezeu, ca raspuns la darul pe care si omul il face lui Dumnezeu. Ce sunt faptele noastre bune daca nu niste daruri?
Dar darul lui Dumnezeu pentru noi e infinit mai mare decat al nostru si nu putem face nimic pentru a-l merita. Totul e dar.

Dar toata galagia asta de aici nu are nici un sens, si mai mult, totul suna fals. Sigur ca mantuirea e un dar si n-o sa-i cerem socoteala lui Dumnezeu pentru ca-l mantuieste pe cel care a daruit o ceapa ( daca a daruit-o ), sau care nu a daruit nimic niciodata. Dar tie ti se cere sa te imbunatatesti in fiecare zi, si sa le spui si altora ca trebuie sa faca asta. Nu ca "Dumnezeu e iubire" si ca n-o sa-l arunce in iad pentru vesnicie pentru ca asta te-ar face pe tine (care deja te visezi in rai) nefericit. Omul este liber sa aleaga, si de aceea este responsabil pentru faptele sale. Daca alegerea lui te face nefericit incearca sa-l schimbi aici cat se mai poate. Nu pune pe umerii lui Dumnezeu ceea ce tu nu incerci sa faci.