Este minunat ... dar terifiant. Cred că pentru cine privește mai mult la partea minunată ceea ce numești terifiant se traduce prin „jertfă de sine”.

Suferințele pe care le-a descris Cristina, prin care trece o mamă, sunt totodată cununi pe care nimeni nu le va lua de pe capul ei, cu ele se va duce înaintea lui Dumnezeu.

Orice cale am urma, cu familie sau fără familie, cu copii sau fără copii, creștinismul nu e niciodată o cale confortabilă. El implică Crucea. Cei căsătoriți au nevoințele lor, pe care le aleg mai mult sau mai puțin conștient, însă de dragul lui Hristos le duc, iar monahii își aleg singuri nevoințele mântuitoare.

Omului modern îi pare de neacceptat durerea pentru că nu găsește sens în ea. Dar asta pentru că nu mai găsește sens în nimic. Sigur că durerea în sine e absurdă și e anormal să o cauți. Însă durerea cu sens, durerea pentru cineva (sau ceva) e mântuitoare și nu trebuie evitată. Dar, din nou, nu are sens fără iubirea de Dumnezeu și de oameni.

Iar mamele (creștine) au cu atât mai multă iubire cu cât au mai mulți copii. Și mor puțin câte puțin pentru ei, și înviază cu fiecare durere.