View Single Post
  #230  
Vechi 13.04.2013, 22:35:14
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.330
Implicit Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae Duminica a patra din Postul Mare

[…] „Smerenia este un har fără nume al sufletului.“1 Ea e opusul mândriei, care e cea mai rezistentă dintre patimi. Și precum mândria ne înalță în aparență, dar în realitate ne coboară până în adâncul iadului, fiind cel mai cumplit rău, așa smerenia, coborându-ne în aparență, ne înalță pe cea mai înaltă treaptă, avându-și ca virtute locul imediat înaintea nepătimirii și iubirii. Dacă mândria ca egoism este izvorul tuturor patimilor, smerenia este concentrarea tuturor virtuților. Dacă mândria sfâșie firea omenească în tot atâtea bucăți în câți inși subzistă, smerenia o readună. Dacă mândria deformează judecata și întunecă contemplarea dreaptă a realității, smerenia restabilește vederea justă a lucrurilor. Fiecare virtute echivalează cu un spor de voință. Dar acest spor de voință se întemeiază pe un spor de cunoaștere, pe un spor de vedere justă a lucrurilor, cum spun Sfinții Părinți. Căci ceea ce întunecă și strâmbă vederea realității sunt patimile. Omul pătimaș, dacă a făcut un lucru dintr-un interes personal, caută să justifice fapta lui printr-un interes general. El își schimbă întreaga concepție despre un anumit sector al vieții prin urmărirea acelui păcat și caută să-i convingă și pe alții că așa ar trebui să lucreze, deși până ieri el însuși propovăduia altă concepție. El nu recunoaște că adevărul obiectiv este altul, căci el a păcătuit din slăbiciune față de acel adevăr, ci strâmbă adevărul și norma de orientare generală, ca să adopte toți punctul lui de vedere.

Smerenia restabilește înțelegerea adevărată a realității

Dar dacă patimile strâmbă vederea lucrurilor întrucât adaptează ordinea generală și obiectivă a lucrurilor la un interes egoist, particular, fiecare virtute, fiind o depășire a unei patimi, deci a egoismului, aduce un spor de vedere justă a lucrurilor.

Dacă-i așa, smerenia, cea mai înaltă și mai rezumativă dintre virtuți, fiind opusă egoismului - izvor al patimilor, e cea mai deplină restabilire a înțelegerii adevărate a realității naturale, rămânând ca iubirea să înțeleagă și cele mai presus de fire.

Dar fiindcă lupta cu mândria nu se pornește numai după biruința asupra celorlalte patimi, ci chiar de la început, căci, într-o anumită privință, chiar lupta cu celelalte patimi e și o luptă cu egoismul mândriei, sau trebuie însoțită de ea, smerenia are, după Ioan Scărarul, mai multe trepte. El zice: „Alta este vederea acestei vii preacinstite, în iarna patimilor, alta, în toamna roadelor, și iarăși alta, în vara virtuților, deși toate formele ei concurg spre una și aceeași bucurie și rodire. Când, adică, începe să odrăslească butucul ei, urâm îndată, nu fără durere, toată slava și lauda omenească, alungând de la noi toată mânia și furia. Înaintând apoi cu vârsta duhovnicească această împărăteasă a virtuților în suflet, nu mai prețuim, ba socotim chiar lucru de scârbă, orice bine am fi săvârșit, și credem mai degrabă că în fiecare zi adăugăm ceva la povara păcatelor noastre, prin vreo împrăștiere neștiută. Iar bogăția darurilor dumnezeiești (harismele) împărtășite nouă o socotim ca un adaos de și mai mare osândă, ca unii ce nu suntem vrednici de ele“. El distinge îndeosebi trei faze ale smereniei, descriindu-le astfel:

„Pocăința curată, plânsul care ne spală de orice pată și preacinstita smerenie a celor desăvârșiți sunt atât de departe și atât se deosebesc întreolaltă, cât se deosebesc pâinea, aluatul și făina. Prin pocăință, sufletul se sfărâmă și se mărunțește în mod efectiv, prin apa plânsului se unește, ca să zic așa, și se amestecă în chip nemincinos cu Dumnezeu. Pe urmă, fericita smerenie, aprinzând focul Domnului, face sufletul pâine întărită, din care lipsește orice fermentație și înfumurare stricăcioasă.“2 Iar în alt loc spune: „Cunoaște prin tine, că văile sunt acoperite de grâne și de rod duhovnicesc. O vale este și sufletul smerit, în mijlocul munților, adică al ostenelilor, rămânând mereu neînălțat și nemișcat. Pocăința se ridică, plânsul bate la ușa cerului, iar preacinstita smerenie deschide. ... În lipsa luminii, toate sunt întunecate, în lipsa smereniei, toate sunt goale și veștede. Altceva este a te înălța, altceva a nu te înălța și altceva a te smeri. Primul lucru înseamnă a judeca în fiecare zi; al doilea, a nu judeca, dar a nu se judeca nici pe sine; al treilea, a te osândi pe tine însuți în toate, fără a fi vrednic de osândă... Smerenia e acoperământ dumnezeiesc peste isprăvile proprii, ca să nu fie văzute. Smerenia este abisul modestiei, ce nu poate fi apucat de hoți. Smerenia este turn de tărie în fața vrăjmașului“ 3.

Mândria, stânca pleșuvă bătută de crivățul nimicului

Smerenia este conștiința și trăirea supremă a infinității divine și a micimii proprii. Ea este, totodată, conștiința că infinitatea divină străbate prin toate și prin toți cei din jurul nostru. De aceea am spus că ea este un uriaș spor de cunoaștere. Omul smerit se pleacă înaintea semenului ca înaintea lui Dumnezeu. Dacă mândria acoperă pentru ochii noștri infinitul realității lui Dumnezeu, smerenia îl descoperă. De aceea, orice am face, cât timp ne lipsește smerenia, cât timp e o urmă de mândrie în noi, n-avem fiorul atingerii cu Dumnezeu și nici conștiința adâncirii noastre în Dumnezeu și nu-i facem nici pe alții să o simtă. Unde lipsește smerenia, e superficialitate, e platitudine, e orizont închis, e sărmana înfumurare care trezește zâmbetul de milă. În adâncurile indefinite și pline de taină, în Dumnezeu, trăiește numai cel smerit. Sare (înțeles edificator, seriozitate) au numai faptele și a-titudinile acestuia. Trebuie să te faci mic de tot, mic până a te socoti nimic, ca să vezi măreția lui Dumnezeu și să te simți umilit de lucrarea Lui. Smerenia este înțelepciunea cea mai larg cuprinzătoare. Cel smerit, departe de a se sărăci, îmbrățișează din infinit mai mult decât oricare altul și oferă și altora. Cel mândru prinde fum. Smerenia e valea holdelor mănoase ce-și sorb puterea din seva infinitului. Mândria e stânca pleșuvă bătută de crivățul nimicului, care seacă viața. Smerenia este transparența supremă a firii, dobândită după alungarea negurii patimilor, pătrunsă în toate facultățile sufletului. Prin patimi, care au ca motor ascuns mândria, omul e așezat mereu înaintea vederii sale; nu vede realitatea și opera lui Dumnezeu, ținând-o acoperită de sinea proprie. El își este sieși negură și fum. Patimile sunt excrescențele bolnave ale eului, astupându-i vederea realității. Și nu astupă numai vederea realității deosebite de sine, ci și vederea de sine. Umflătura eului, sau fumul emanat de eu, se așază între vederea sa și eul său adevărat, luându-se pe sine drept ceea ce nu este cu adevărat. Și oare ieșirea minții din sine, extazul, pentru a vedea pe Dumnezeu4, nu înseamnă tocmai această uitare smerită de sine în fața realității Lui copleșitoare? Căci, pentru a cunoaște ceva, trebuie să uiți de tine, odată ce tu nu ești altceva decât instrument de vedere, de primire a realității infinite, dar nici măcar instrument de sine existent. Ești lucrător într-o vie care nu-i a ta, dar chiar și lucrător ești numai prin bunăvoința Stăpânului.

Smerenia, părând a fi o autoreducere la nimic, este în fond o revenire a firii noastre la starea de fereastră a infinitului și de încăpere goală menită să se umple de lumina dumnezeiască. Fereastra de fapt nu există pentru sine, iar încăperea căreia îi transmite Dumnezeu lumina nu vede nimic fără lumină. Tot așa omul, numai acceptând acest rol de a nu fi decât reflector și primitor al luminii dumnezeiești, are un destin măreț: acela de a conviețui cu infinitul. Dacă se rușinează de acest rol și se umple de fumul propriu, nu mai poate vedea nimic nici din sine.

* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, Partea I: Purificarea, B. Purificarea de patimi prin virtuți, 9. Blândețea și smerenia, pp. 202-206.

Note: 1 Ioan Scărarul, Scara, Treapta XXV; P.G. 88, 986.

2 Diadoh distinge două faze ale smereniei: „Una, care apare la mijlocul strădaniilor pentru desăvârșire, alta, la capătul final al lor. Prima e smerenia provocată de neputința trupului și de diferitele dușmănii fără temei, a doua e provocată de abundența bunăvoinței dumnezeiești. Cea dintâi e împreunată cu întristarea, când e lipsită de bunătățile pământești, a doua e cu totul duhovnicească și fericită“ (Filoc. rom., I, p. 390).

3 Treapta XXV, P.G. 88, 988-989.

4 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capetele teologice, I, 81; P.G. 90, 1116.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote