GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[cristiboss56]

[…] „Smerenia este un har fără nume al sufletului.“1 Ea e opusul mândriei, care e cea mai rezistentă dintre patimi. Şi precum mândria ne înalţă în aparenţă, dar în realitate ne coboară până în adâncul iadului, fiind cel mai cumplit rău, aşa smerenia, coborându-ne în aparenţă, ne înalţă pe cea mai înaltă treaptă, avându-şi ca virtute locul imediat înaintea nepătimirii şi iubirii. Dacă mândria ca egoism este izvorul tuturor patimilor, smerenia este concentrarea tuturor virtuţilor. Dacă mândria sfâşie firea omenească în tot atâtea bucăţi în câţi inşi subzistă, smerenia o readună. Dacă mândria deformează judecata şi întunecă contemplarea dreaptă a realităţii, smerenia restabileşte vederea justă a lucrurilor. Fiecare virtute echivalează cu un spor de voinţă. Dar acest spor de voinţă se întemeiază pe un spor de cunoaştere, pe un spor de vedere justă a lucrurilor, cum spun Sfinţii Părinţi. Căci ceea ce întunecă şi strâmbă vederea realităţii sunt patimile. Omul pătimaş, dacă a făcut un lucru dintr-un interes personal, caută să justifice fapta lui printr-un interes general. El îşi schimbă întreaga concepţie despre un anumit sector al vieţii prin urmărirea acelui păcat şi caută să-i convingă şi pe alţii că aşa ar trebui să lucreze, deşi până ieri el însuşi propovăduia altă concepţie. El nu recunoaşte că adevărul obiectiv este altul, căci el a păcătuit din slăbiciune faţă de acel adevăr, ci strâmbă adevărul şi norma de orientare generală, ca să adopte toţi punctul lui de vedere.

Smerenia restabileşte înţelegerea adevărată a realităţii

Dar dacă patimile strâmbă vederea lucrurilor întrucât adaptează ordinea generală şi obiectivă a lucrurilor la un interes egoist, particular, fiecare virtute, fiind o depăşire a unei patimi, deci a egoismului, aduce un spor de vedere justă a lucrurilor.

Dacă-i aşa, smerenia, cea mai înaltă şi mai rezumativă dintre virtuţi, fiind opusă egoismului - izvor al patimilor, e cea mai deplină restabilire a înţelegerii adevărate a realităţii naturale, rămânând ca iubirea să înţeleagă şi cele mai presus de fire.

Dar fiindcă lupta cu mândria nu se porneşte numai după biruinţa asupra celorlalte patimi, ci chiar de la început, căci, într-o anumită privinţă, chiar lupta cu celelalte patimi e şi o luptă cu egoismul mândriei, sau trebuie însoţită de ea, smerenia are, după Ioan Scărarul, mai multe trepte. El zice: „Alta este vederea acestei vii preacinstite, în iarna patimilor, alta, în toamna roadelor, şi iarăşi alta, în vara virtuţilor, deşi toate formele ei concurg spre una şi aceeaşi bucurie şi rodire. Când, adică, începe să odrăslească butucul ei, urâm îndată, nu fără durere, toată slava şi lauda omenească, alungând de la noi toată mânia şi furia. Înaintând apoi cu vârsta duhovnicească această împărăteasă a virtuţilor în suflet, nu mai preţuim, ba socotim chiar lucru de scârbă, orice bine am fi săvârşit, şi credem mai degrabă că în fiecare zi adăugăm ceva la povara păcatelor noastre, prin vreo împrăştiere neştiută. Iar bogăţia darurilor dumnezeieşti (harismele) împărtăşite nouă o socotim ca un adaos de şi mai mare osândă, ca unii ce nu suntem vrednici de ele“. El distinge îndeosebi trei faze ale smereniei, descriindu-le astfel:

„Pocăinţa curată, plânsul care ne spală de orice pată şi preacinstita smerenie a celor desăvârşiţi sunt atât de departe şi atât se deosebesc întreolaltă, cât se deosebesc pâinea, aluatul şi făina. Prin pocăinţă, sufletul se sfărâmă şi se mărunţeşte în mod efectiv, prin apa plânsului se uneşte, ca să zic aşa, şi se amestecă în chip nemincinos cu Dumnezeu. Pe urmă, fericita smerenie, aprinzând focul Domnului, face sufletul pâine întărită, din care lipseşte orice fermentaţie şi înfumurare stricăcioasă.“2 Iar în alt loc spune: „Cunoaşte prin tine, că văile sunt acoperite de grâne şi de rod duhovnicesc. O vale este şi sufletul smerit, în mijlocul munţilor, adică al ostenelilor, rămânând mereu neînălţat şi nemişcat. Pocăinţa se ridică, plânsul bate la uşa cerului, iar preacinstita smerenie deschide. ... În lipsa luminii, toate sunt întunecate, în lipsa smereniei, toate sunt goale şi veştede. Altceva este a te înălţa, altceva a nu te înălţa şi altceva a te smeri. Primul lucru înseamnă a judeca în fiecare zi; al doilea, a nu judeca, dar a nu se judeca nici pe sine; al treilea, a te osândi pe tine însuţi în toate, fără a fi vrednic de osândă... Smerenia e acoperământ dumnezeiesc peste isprăvile proprii, ca să nu fie văzute. Smerenia este abisul modestiei, ce nu poate fi apucat de hoţi. Smerenia este turn de tărie în faţa vrăjmaşului“ 3.

Mândria, stânca pleşuvă bătută de crivăţul nimicului

Smerenia este conştiinţa şi trăirea supremă a infinităţii divine şi a micimii proprii. Ea este, totodată, conştiinţa că infinitatea divină străbate prin toate şi prin toţi cei din jurul nostru. De aceea am spus că ea este un uriaş spor de cunoaştere. Omul smerit se pleacă înaintea semenului ca înaintea lui Dumnezeu. Dacă mândria acoperă pentru ochii noştri infinitul realităţii lui Dumnezeu, smerenia îl descoperă. De aceea, orice am face, cât timp ne lipseşte smerenia, cât timp e o urmă de mândrie în noi, n-avem fiorul atingerii cu Dumnezeu şi nici conştiinţa adâncirii noastre în Dumnezeu şi nu-i facem nici pe alţii să o simtă. Unde lipseşte smerenia, e superficialitate, e platitudine, e orizont închis, e sărmana înfumurare care trezeşte zâmbetul de milă. În adâncurile indefinite şi pline de taină, în Dumnezeu, trăieşte numai cel smerit. Sare (înţeles edificator, seriozitate) au numai faptele şi a-titudinile acestuia. Trebuie să te faci mic de tot, mic până a te socoti nimic, ca să vezi măreţia lui Dumnezeu şi să te simţi umilit de lucrarea Lui. Smerenia este înţelepciunea cea mai larg cuprinzătoare. Cel smerit, departe de a se sărăci, îmbrăţişează din infinit mai mult decât oricare altul şi oferă şi altora. Cel mândru prinde fum. Smerenia e valea holdelor mănoase ce-şi sorb puterea din seva infinitului. Mândria e stânca pleşuvă bătută de crivăţul nimicului, care seacă viaţa. Smerenia este transparenţa supremă a firii, dobândită după alungarea negurii patimilor, pătrunsă în toate facultăţile sufletului. Prin patimi, care au ca motor ascuns mândria, omul e aşezat mereu înaintea vederii sale; nu vede realitatea şi opera lui Dumnezeu, ţinând-o acoperită de sinea proprie. El îşi este sieşi negură şi fum. Patimile sunt excrescenţele bolnave ale eului, astupându-i vederea realităţii. Şi nu astupă numai vederea realităţii deosebite de sine, ci şi vederea de sine. Umflătura eului, sau fumul emanat de eu, se aşază între vederea sa şi eul său adevărat, luându-se pe sine drept ceea ce nu este cu adevărat. Şi oare ieşirea minţii din sine, extazul, pentru a vedea pe Dumnezeu4, nu înseamnă tocmai această uitare smerită de sine în faţa realităţii Lui copleşitoare? Căci, pentru a cunoaşte ceva, trebuie să uiţi de tine, odată ce tu nu eşti altceva decât instrument de vedere, de primire a realităţii infinite, dar nici măcar instrument de sine existent. Eşti lucrător într-o vie care nu-i a ta, dar chiar şi lucrător eşti numai prin bunăvoinţa Stăpânului.

Smerenia, părând a fi o autoreducere la nimic, este în fond o revenire a firii noastre la starea de fereastră a infinitului şi de încăpere goală menită să se umple de lumina dumnezeiască. Fereastra de fapt nu există pentru sine, iar încăperea căreia îi transmite Dumnezeu lumina nu vede nimic fără lumină. Tot aşa omul, numai acceptând acest rol de a nu fi decât reflector şi primitor al luminii dumnezeieşti, are un destin măreţ: acela de a convieţui cu infinitul. Dacă se ruşinează de acest rol şi se umple de fumul propriu, nu mai poate vedea nimic nici din sine.

* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, Partea I: Purificarea, B. Purificarea de patimi prin virtuţi, 9. Blândeţea şi smerenia, pp. 202-206.

Note: 1 Ioan Scărarul, Scara, Treapta XXV; P.G. 88, 986.

2 Diadoh distinge două faze ale smereniei: „Una, care apare la mijlocul strădaniilor pentru desăvârşire, alta, la capătul final al lor. Prima e smerenia provocată de neputinţa trupului şi de diferitele duşmănii fără temei, a doua e provocată de abundenţa bunăvoinţei dumnezeieşti. Cea dintâi e împreunată cu întristarea, când e lipsită de bunătăţile pământeşti, a doua e cu totul duhovnicească şi fericită“ (Filoc. rom., I, p. 390).

3 Treapta XXV, P.G. 88, 988-989.

4 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capetele teologice, I, 81; P.G. 90, 1116.

[cristiboss56]

“Bănuiesc şi nădăjduiesc că toţi cunoaşteţi această viaţă (a Mariei Egipteanca, n.n.). La noi în mănăstire şi cred că în toate mănăstirile – şi poate şi în parohii – se citeşte această viaţă în săptămîna a cincea a Marelui Post. Maria Egipteanca, o tînără destrăbălată care 17 ani a cutreierat în curvie străzile Alexandriei şi care-şi pierduse fecioria la 12 ani… deci de la 12 ani pînă la 29 de ani a trăit în destrăbălare. Ajunge, tot pentru destrăbălari, în Ierusalim, apoi în biserica unde se înalţă Sfînta Cruce a Mîntuitorului – era în veacul al cincilea – şi voia din curiozitate să intre şi ea în biserică, să vadă lemnul Crucii, şi-o putere nevăzută o oprea, pînă cînd a înţeles că era vorba de… viaţa ei care o “divorţa” de Dumnezeu şi de cele dumnezeieşti. Uitaţi-vă la rugăciunea ei simplă, dar uimitor de… “teologică”, pentru una care a trăit în curvie de la 12 ani, timp de 17 ani. Ce teologie a învăţat ea în acei 17 ani? Dar în cei 12 ani, ce teologie ar fi putut avea?
E uimitor, în simplitatea ei, ce conţinut teologic simplu – hai să zicem chiar primitiv – dar lucrător! Fiindcă în acea gîndire teologică a ei, ea îşi amintea că “deşi eu sînt păcătoasă, Fiul tău (se ruga la icoana Maicii Domnului) a venit pentru noi, păcătoşii, să ne mîntuiască”. Şi conţinutul teologic al rugăciunii ei a fost lucrător, iar cînd a încercat din nou să intre în biserică – cum mărturiseşte povestirea – acea putere care o oprea, acuma parcă o ajuta. S-a închinat lemnului Crucii, s-a dus înapoi la icoana Maicii Domnului, unde făgăduise de acuma să-şi schimbe viaţa, şi-acuma tot de la Maica Domnului cere călăuzire – “ce să facă?” –, şi-aude un glas, ca să meargă în pustie. 47 de ani a rămas în pustie, şi-ar fi murit necunoscută, dacă Pronia lui Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe marele Zosima ca s-o vadă la sfîrşitul vieţii ei şi să primim şi să putem şi noi citi spovedania vieţii ei deosebit de ziditoare.
(Părintele Rafail Noica)
Viaţa ta se va umple de sens!
E cu putinţă corectarea unei vieţi greşite. Vîrsta nepriceperii pune păcatul ca sens al vieţii sale. Dumnezeu te aduce la cale, la sens. Este o cumpănă de ispăşire a relelor: 17 ani de pofte păcătoase, căutate cu nesaţ, aduc – pentru cine vrea să se mîntuiască – 17 ani de lupte chinuitoare cu stăvilirea lor. Sfînt să fii – şi încă dintre cei întocmai cu Apostolii – şi nu pleci din lumea aceasta fară să te spovedeşti curat, şi nu pleci fără Sfintele Taine. Iată o femeie care a smerit pe Avva Zosima. Şi iată un model de încurajare pentru orice inimă zdrobită de păcat sau cu a vieţii cîrmă ruptă şi fară Sensul vieţii. Lipeşte-te de Dumnezeu, de Maica Preacurata şi viaţa ta se va umple de sens!
(Părintele Arsenie Boca)
Cea dintîi predică creştină, rostită de femei
Tradiţia Bisericii ne îndeamnă să ne amintim astăzi de Sfînta Maria Egipteanca. Aşa cum duminica trecută ne-a pus în faţă chipul unui mare sfînt şi ascet, Ioan Scărarul, şi aşa cum mai înainte ne pusese înainte chipul Sfîntului Grigorie Palama, acum ne aduce în faţă un chip de sfîntă femeie nevoitoare, ascetă, care a petrecut mulţi ani în pustie şi s-a învrednicit de darul facerii de minuni. Nu este prima femeie intrată în calendarul Bisericii noastre. De altfel, femeile au avut un rol important în istoria creştină, în istoria vestirii creştine, în istoria mîntuirii. Dacă n-ar fi decît să pomenim de Maica Domnului, şi apoi să ne amintim de Sfintele Mironosiţe, care, înaintea altora, au aflat despre Învierea Domnului şi au fost cele dintîi care au vestit-o, şi încă ar fi foarte mult. Cea dintîi predică creştină, după Înviere, a fost rostită de mironosiţe. Acest lucru nu se scoate întotdeauna în evidenţă, nu se observă. Se lasă în umbră. E drept că a fost o predică foarte scurtă, dar a fost predică, vestire: “Hristos a inviat!” Cînd, ducîndu-se la mormînt, dimineaţa, au găsit mormîntul gol, şi au vorbit cu îngerii şi chiar cu Iisus, s-au întors la ceilalţi cu grăbire şi spaimă, cu bucurie şi cu nerăbdare, să le spună că “Hristos a inviat!”
(Mitropolitul Antonie Plămădeală)
Iertarea păcatelor şi marea care nu se murdăreşte
Se întîmplă însă ca oamenii să cadă în cealaltă extremă: cei cu păcate grele se deznădăjduiesc de mîntuirea lor, de milostivirea lui Dumnezeu. Ei cred că este deja prea tîrziu ca să se pocăiască, şi satana le şopteşte: “Da, da, aşa e, în zadar te mai pocăieşti, nu pierde vremea cu asta”. Aceşti oameni, căzînd în deznădejde, lepădîndu-se de pocăinţă, nu ştiu ce este scris în cartea prorocului Iezechiel: “Şi cel fărădelege, de se va întoarce de la toate fărădelegile sale, pe care le-a făcut, şi va păzi toate poruncile Mele, şi va face dreptate şi milă, viu va fi şi nu va muri. Toate nedreptăţile lui, cîte le-a făcut, nu se vor pomeni, ci întru dreptatea sa pe care a făcut-o va fi viu. Au cu vrere voiesc moartea celui fărădelege, zice Domnul, şi nu mai vîrtos să se abată el de la calea sa cea rea şi să fie viu ? (Iez. 18, 21-23)? Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci mîntuirea lui. A crede că milostivirea lui Dumnezeu este neîndestulătoare pentru iertarea păcatelor grele este totuna cu a spune că dacă arunci în mare un pumn de nisip murdar, ea se va murdări. Nu, ci marea va spăla acel nisip murdar, şi el va pieri în adîncul ei fără fund.
(Sf. Luca al Crimeei)
Lumea va merge la teatru, tu la biserică
Dar cum să ne îndepărtăm de lume noi, cei care trăim în lume? Este o îndepărtare de lume cu trupul – aceasta este îndepărtarea în pustie; dar este şi o îndepărtare de lume fără a ieşi din lume: îndepărtarea de felul ei de viaţă. Prima nu e la îndemîna tuturor şi nu stă în puterea tuturor; a doua e de datoria tuturor şi trebuie împlinită de către toţi. Şi iată, tocmai la aceasta ne chemă Sfîntul Andrei în Canonul său atunci cînd sfătuia să ne îndepărtăm în pustie prin legiuirea bună. Aşadar, leapădă năravurile lumeşti, şi fiecare faptă a ta, fiece pas al tău, să le săvîrşeşti aşa cum porunceşte legea cea bună a Evangheliei: şi ai să vieţuieşti în mijlocul lumii ca în pustie.
Această bună legiuire se va face între tine şi lume ca un perete despărţitor, din pricina căruia nu vei vedea lumea. Ea va fi înaintea ochilor tăi, însă ca şi cum nu ar fi. În lume vor continua schimbările ei, iar tu vei avea rînduielile tale. Lumea va merge la teatru, tu la biserică; ea va dansa, tu vei bate metanii; ea va fi la plimbare, tu acasă, în însingurare; ea va fi întru grăire deşartă şi glume, tu întru tăcere şi slavoslovire a lui Dumnezeu; ea va fi în plăceri, tu în osteneli; ea va citi romane deşarte, tu vei citi dumnezeieştile Scripturi şi scrierile Sfinţilor Părinţi; ea va fi la petreceri, tu vei sta de vorbă cu cei de un cuget cu tine sau cu părintele duhovnicesc; ea îşi va face socoteli egoiste, tu vei face jertfă de sine; ea va fi în visări pătimaşe, tu în cugetare la cele dumnezeieşti. Şi astfel, în toate trasează-ţi reguli şi introdu-ţi rînduieli de viaţă potrivnice obiceiurilor lumeşti – şi vei fi în lume în afara lumii, ca în pustie. Nici tu nu vei fi văzut în lume, nici lumea nu se va vedea în tine. Vei fi în lume pustnic – şi vei deveni următor al Sfintei Maria Egipteanca, fără a te îndepărta în pustie.
(Sf. Teofan Zăvorîtul)

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p1977.htm

[cristiboss56]

sursa: johnsanidopoulos.com

O dată cu începerea acestei sfinte săptămâni, începem și noi să cugetăm cu luare aminte la Patimile Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Primul care a preînchipuit pe Hristos pătimind a fost Iosif, al unsprezecelea fiu al patriarhului Iacov de aceea Biserica pomenește și amintirea sa în lunea din săptămâna Patimilor.
Iosif este o prefigurare a lui Hristos deoarece povestea sa din Vechiul Testament începe cu Israel descriindu-l cu un bun păstor al turmei sale. La cartea Facere 37, 3 se spune: Şi iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi. În visul lui Iosif, soarele, luna și stele i se închinau. Ca Iosif, Iisus s-a smerit pe Sine și apoi a fost înălțat ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt (Filipeni 2, 10).
Pe măsură ce viața lui Iosif decurge mai departe, el este vândut de către cei 10 frați ai săi pentru 20 de dinari. Iisus a fost și el trădat de către unul dintre cei 12 ucenici, de Iuda Iscarioteanul, și vândut pentru 30 de dinari.
După ce a fost vândut, Iosif a fost dezbrăcat și aruncat într-un puț în timp ce frații lui s-a așezat să mănânce. La momentul răstignirii Mântuitorului, Acesta a fost dezbrăcat de către soldați, pentru cămașa Sa au fost aruncați sorți şi a fost vegheat de către soldați.
După ce Iosif a fost vândut Midianților, aceștia l-au luat și l-au dus în Egipt. Dreptul Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, este anunțat de înger în vis să ia pe prunc și pe mama Sa și să meargă în Egipt, pentru ca să se împlinească Scriptura care spune: din Egipt am chemat pe fiul Meu (Osea 11, 1).
Atunci când oamenii lui Faraon l-au cumpărat pe Iosif de la negustorii de sclavi, au observat că toate câte făcea el, Domnul le sporea în mâna lui (Facere 39, 3). Isaia proorocește despre Hristos: fiindcă Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi (Isaia 53, 10).
Ca și Iisus, Iosif este acuzat pe nedrept și prigonit. Atunci când Faraon îl laudă pe Iosif pentru puterea sa de a tâlcui visele, Iosif îi răspunde că nu eu, ci Dumnezeu va da răspuns pentru liniştirea lui Faraon (Facere 41, 16). Răspunsul acesta poate fi comparat cu cel al Mântuitorului: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai (Ioan 5, 19). Mai apoi Hristos se numește pe sine Viță și că fără El nu putem face nimic: Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5).
Înainte ca Egiptul și celelalte popoare din împrejurime să fie cuprinse de foamete, Dumnezeu l-a înțelepțit pe Iosif și i-a dat timp pentru a face provizii. Iosif a adunat provizii pentru șapte ani și oameni de peste tot veneau să cumpere grâne. Iisus este Pâinea Vieții (Ioan 6, 35) iar Iosif a deschis toate stăvilarele. Observați cum aceasta oglindește proorocia de la Maleahi: veţi vedea că voi deschide, la dorinţa voastră, stăvilarele cerului şi voi vărsa din belşug binecuvântarea, spre binele vostru (Maleahi 3, 10).
Și frații lui Iosif sunt nevoiți să cumpere grâne de la el, însă fără a-și da seama de adevărata identitate a sa. După ce a testat pe frații săi Iosif s-a făcut cunoscut lor: Eu sunt Iosif, fratele vostru, pe care voi l-aţi vândut în Egipt (Facere 45, 4). După Înviere, a trecut o vreme până ce ucenicii l-au recunoscut pe Iisus: și s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut (Luca 24, 31).
Și prin voia lui Dumnezeu toate aceste evenimente au apărut în viața lui Iisus și a lui Iosif când amândoi aveau în jurul vârstei de 30 de ani.
Sfântul Nicolae Velimirovici spune că Iosif a avut de pătimit de pe urma a două ispite: cea a invidiei diavolești și cea a dorinței pătimașe a împărătesei lui Faraon. Invidia i-a făcut pe frați săi să-l vândă ca sclav iar patima trupului a făcut pe împărăteasă să-l arunce în temniță. În ambele cazuri el a răsplătit cu bine pentru rău: a dat hrană fraților săi înfometați și a ocrotit, viața, tronul și poporul lui Faraon. Din sclavie și temniță, Dumnezeu l-a încununat cu slavă și putere. Și pe el, cel pe care frații săi l-ar fi putut ucide cu o lovitură, Dumnezeu l-a făcut stăpân a milioane de oameni și singura alinare a fraților săi înfometați.

[cristiboss56]

Un atlet care caută să placă spectatorilor face în faţa spectatorilor acele exerciţii care sunt pe gustul lor. Dacă face exerciţii în faţa unor spectatori curajoşi, caută să execute acele exerciţii care au nevoie de curaj; dar dacă face exerciţii în faţa unor spectatori nepăsători şi trândavi, ajunge şi el un trândav.

„Că toate faptele lor le fac, spune Domnul, ca să fie văzuţi de oameni” (Matei 23, 5). Hristos a spus aceste cuvinte ca să arate cât de ahtiaţi sunt după slava deşartă; şi slava deşartă i-a pierdut. Mai înainte i-a învinuit că sunt cruzi şi trândavi; acum îi învinuieşte că sunt înnebuniţi după slavă. Aceasta i-a depărtat de Dumnezeu; aceasta i-a făcut să lupte într-o altă arenă; aceasta i-a pierdut.
Un atlet care caută să placă spectatorilor face în faţa spectatorilor acele exerciţii care sunt pe gustul lor. Dacă face exerciţii în faţa unor spectatori curajoşi, caută să execute acele exerciţii care au nevoie de curaj; dar dacă face exerciţii în faţa unor spectatori nepăsători şi trândavi, ajunge şi el un trândav. De pildă: are spectatori cărora le place să râdă? Ajunge şi el un măscărici, ca să distreze pe spectatori! Are spectatori serioşi şi cu judecată de filozofi? Caută şi el să fie la fel, pentru că de aceleaşi simţăminte sunt însuflețiți şi cei care îl aplaudă.
Uită-te că şi acum Domnul îi învinuieşte iarăşi cu tărie, pentru că fariseii şi cărturarii nu făceau unele fapte cu un scop şi altele cu alt scop, ci toate pentru slavă deşartă. Învinuindu-i că umblă după slavă deşartă, le arată că nu caută slava deşartă săvârșind fapte mari şi de neapărată trebuinţă - de altfel nici nu aveau, ci erau lipsiți de fapte mari - ci fapte mici şi neînsemnate, dovezi şi ele ale răutăţii şi păcătoşeniei lor, cum sunt filacteriile şi ciucurii de la haine.
„Că îşi lăţesc filacteriile lor şi-şi măresc ciucurii hainelor lor” (Matei 23, 5)
-Ce sunt filacteriile şi ciucurii?
- Pentru că iudeii uitau adesea binefacerile lui Dumnezeu, de aceea Dumnezeu a poruncit să scrie pe cărţulii mici minunile Sale şi să şi le atârne de mâinile lor. De aceea şi spunea Dumnezeu în Deuteronom: „Şi le leagă pe ele să ie semn pe mâna ta şi să fie neclătite înaintea ochilor tăi” (Deuteronom 6, 8). Aceste cărţulii se numeau filacterii. Aşa cum fac şi acum multe femei care au atârnată de gât Evanghelia. Apoi, ca să le aducă iarăşi aminte de poruncile Lui, Dumnezeu a făcut cu ei ceea ce fac adeseori mulţi oameni care îşi leagă degetul cu un petic sau cu un fir de lână ca să nu uite ceva. Tot aşa şi Dumnezeu a poruncit iudeilor, ca unor copii, să-şi coasă de haine, la marginea de la picioare, o fâșie de pânză de culoare violetă, pentru ca uitându-se la ea să-şi aducă aminte de poruncile Lui (Numeri 15, 38-40).Aceste fâșii de pânză se numeau ciucuri.
La aceste lucruri erau cu mare luare aminte cărturarii şi fariseii! Îşi lăţeau bucăţile de stofă în care aveau cărţuliile acelea şi-şi măreau ciucurii de la haine! Dar aceasta este o nebunească dorinţă de slavă deşartă. Pentru ce umbli, fariseule, după laudă şi cinste? Pentru ce-ţi lăţeşti filacteriile? Faci, oare, cu asta vreo ispravă? îţi foloseşte la ceva? Câștigi ceva de pe urma lor?
Dumnezeu nu-ţi cere să-ţi măreşti ciucurii, să-ţi lăţeşti filacteriile, ci să-ţi aduci aminte de cele ce-a făcut pentru tine. Dacă nu trebuie să umblăm după laudă şi cinste când facem milostenie şi când postim, deşi acestea sunt fapte bune săvârșite cu truda noastră, pentru ce te lauzi, iudeule, cu nişte fapte care te acuză mai ales de trândăvie?

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. D. Fecioru, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 821-822)

[cristiboss56]

O. Doamne, prin Invierea Ta, Tu Te-ai facut toate lucrurile pentru toti oamenii! O, Preabogatule Imparate, cu un dar, Tu ai umplut toate mainile noastre intinse la cer! Bucurati-va, o, tu, cerule, si o, tu pamantule, bucurati-va! Bucura-te, o, tu, cerule, precum se bucura mama care isi hraneste copiii cei flamanzi; bucura-te, o, tu, pamantule, precum se bucura copiii la primirea hranei din mainile mamei lor!Biruinta lui Hristos este singura biruinta intru care se poate bucura intreaga lume, chiar de la inceputuri pana la sfarsit.Oricare alta biruinta de pe pamant a deosebit si inca ii deosebeste pe oameni, unii de altii.Atunci cand un imparat pamantesc castiga o victorie asupra altui imparat, unul dintre ei se bucura, iar celalalt se plange.Atunci cand omul iese biruitor asupra vecinului sau, sub un acoperis este cantare, iar sub celalalt este plangere.Nici o izbanda de bucurie de pe pamant nu este lipsita de otrava rautatii:biruitorul obisnuit, de pe pamant se bucura atat prin rasul sau, cat si prin lacrimile dusmanului sau, biruit.El nici nu vede cum loveste raul prin mijlocirea bucuriei.
Cand Tamberlan l-a biruit pe sultanul Baiazid, biruitorul l-a pus pe cel biruit intr-o cusca de fier in fata careia a mancat un ospat al biruintei.Rautatea lui i-a fost intreaga sa bucurie; ticalosia lui a fost hrana veseliei lui.O, fratii mei, ce scurta bucurie este rautatea! O, raul este hrana preaotravitoare pentru veselie! Cand regele Stefan Dusan l-a biruit pe regele bulgar, el nu a intrat pe pamantul bulgar, nici nu a luat poporul bulgar ca prizonier, ci, cu durere adanca, a plecat la o manastire ca sa posteasca si sa se roage.Acest biruitor a fost mai nobil decat cel dintai.Dar aceasta biruinta, ca fiecare biruinta, nu este lipsita de taisul pregatit pentru cel biruit.Dar chiar si cea mai inflacarata istorie a lumii este ca un soare, ale carui raze sunt pe jumatate luminoase, pe jumatate intunecate. Numai biruinta lui Hristos este ca soarele care revarsa raze stralucitoare peste toti cei care se afla sub el.Numai biruinta lui Hristos umple toate sufletele oamenilor cu bucurie de neinvins.Numai aceasta singura este fara de rautate sau pizma.
Vei spune ca aceasta este o biruinta plina de taine. Este, dar in acelasi timp este descoperita si intregii omeniri, celor vii si celor morti.Vei spune ca aceasta este o biruinta plina de dar? Este, si mai mult decat atat.Nu este mama plina de dar cand, nu o data sau de doua ori isi izbaveste copiii de serpi, dar pentru a-i izbavi pe ei pentru totdeauna, aceasta merge cu curaj chiar in cuibul serpilor si ii arde in intregime? Vei spune ca aceasta este o biruinta tamaduitoare? Este tamaduitoare si mantuitoare pentru vecii vecilor.Aceasta biruinta aleasa mantuieste oamenii de rau si ii face fara de pacat si fara de moarte.Nemurirea fara lipsirea de pacat ar insemna doar largirea puterii raului si a rautatii si a pizmei, dar nemurirea dimpreuna cu lipsa de pacat aduce bucuria fara de margini si ii face pe oameni fratii ingerilor minunati ai lui Dumnezeu.
Cine nu s-ar bucura intru biruinta Domnului nostru Iisus Hristos? El nu a fost biruitor pentru El, ci pentru noi.Biruinta Lui nu L-a facut pe El mai mare sau mai viu, sau mai bogat, ci pe noi ne-a facut astfel. Biruinta Lui nu este egoism, ci dragoste; nu este insfacare, ci daruire.Cuceritorii pamantesti iau biruinta asupra lor; Hristos este singurul Cuceritor care o aduce.Nici macar un singur cuceritor pamantesc, imparat sau capetenie, nu doreste ca biruinta lui sa-i fie luata si data altcuiva; numai Domnul Cel Inviat daruieste biruinta Lui cu amandoua mainile fiecaruia dintre noi si nu este suparat, ci mai mult Se bucura atunci cand noi prin biruinta Lui ne facem biruitori - cu alte cuvinte: mai mari, mai vii si mai bogati decat am fost.
Biruintele pamantesti arata mai bine cand sunt privite de departe, dar sunt mai urate si mai respingatoare cand sunt privite de aproape; in vreme ce, in ceea ce priveste biruinta lui Hristos, nu se poate spune de arata mai bine, de departe sau de aproape.Privind aceasta biruinta de departe ne minunam de aceasta, ca fiind fara de asemanare in stralucirea, curatia si harul mantuitor.Privind aceasta biruinta de aproape, ne minunam de aceasta pentru ca sunt invinsi vrajmasii cumpliti si pentru ca au fost sloboziti robi fara de numar ai lor.Astazi este ziua cea mai presus dintre toate zilele anului, inchinata sarbatoririi acestei biruinte a lui Hristos si de aceea se cade sa privim aceasta biruinta de aproapoe, atat pentru mai buna noastra cunoastere, cat si pentru mai marea noastra bucurie.
Atunci sa ne apropiem de Domnul nostru Inviat si Biruitor si sa ne intrebam, mai intai: asupra cui a fost biruitor Hristos prin Invierea Sa? In al doilea rand: pe cine a slobozit Hristos prin biruinta Sa?
Prin Invierea Sa, Domnul a biruit pe cei doi dintre cei mai aprigi vrajmasi ai vietii si ai cinstei omenesti: moartea si pacatul.Acesti doi vrajmasi ai oamenilor s-au nascut atunci cand primul om s- a despartit de Dumnezeu, calcand peste poruncile despre ascultare, fata de Facatorul sau. In Rai, Omul nu a cunoscut nici moartea nici pacatul, nici frica nici rusinea. Pentru ca, despartindu-se de Dumnezeul Cel viu, omul nu a putut cunoaste despre moarte si traind in ascultare desavarsita fata de Dumnezeu, el nu a putut cunoaste nimic despre pacat.Acolo unde nu se cunoaste moartea, nu exista frica; si acolo unde nu se cunoaste pacatul, nu s-a nascut rusinea din pacat. De indata ce omul a pacatuit impotriva ascultarii mantuitoare fata de Dumnezeu, atat frica, cat si rusinea au venit impreuna cu pacatul; omul s-a simtit la o departare nemarginita fata de Dumnezeu, si a simtit dinainte secerea mortii asupra lui.De aceea, atunci cand Dumnezeu l-a chemat pe Adam si a intrebat:"Adame, unde esti?", el a spus:"Am auzit glasul Tau in Rai si m-am temut caci sunt gol, si m-am ascuns"(Fac.3,9-10).Pana atunci, glasul lui Dumnezeu il incurajase, il bucurase si il insufletise pe Adam, dar atunci, cand se savarsise pacatul, acelasi glas aducea slabiciune, groaza, moarte.Pana atunci Adam se stia invesmantat in acoperamantul fara de moarte al ingerilor, dar atunci el s-a stiut stricat de pacat, jefuit, pangarit si coborat pana la treapta animalelor si coborat pana la masura unui pitic. Asadar, fratii mei, vedeti cat de ingrozitor este cel mai mic pacat al neascultarii fata de Dumnezeu.
Capatand frica fata de Dumnezeu, Adam s-a ascuns printre pomii raiului - ca o pisica de casa care atunci cand salbaticeste, o porneste pe dealuri si incepe sa se ascunda de stapanul ei si de mana care a hranit-o! Adam a inceput sa caute ocrotire in afara Ocrotitorului sau, de la animalele lipsite de judecata, pe care le stapanise pe deplin pana atunci. Un pacat a atras cu viteza luminii fulgerului pe cel de al doilea, al treilea, al sutelea, al miilea, pana cand omul s-a facut in cele din urma ca animalul intre animale si ca pamantul intre cele pamantesti, atat in trup cat si in suflet. Calea pacatoasa pe care a pornit-o Adam l-a dus catre pamant si in pamant. Si astfel Dumnezeu a spus:"Pamant esti si in pamant te vei intoarce"(Fac.3, 19) aratand nu numai judecata lui Dumnezeu, ci si o socotinta mai mare asupra celor pamantesti si a risipirii omului, care, odata inceput, a crescut grabnic.

CONTINUARE :
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p2000.htm

[cristiboss56]

CUVÂNT TEOLOGIC al Părintelui Dumitru Stăniloae:



(…) Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, Hristos a îndumnezeit trupul (Său) încă în cursul vieţii pământeşti, umplându-l de putere şi prin eforturile Lui de a Se menţine curat. În timpul morţii trupul nu s-a putut goli de această îndumnezeire. E o învăţătură a Bisericii că dumnezeirea nu s-a despărţit nici în timpul morţii, nici de sufletul Lui, nici de trupul Lui. Învierea lui Hristos nu a fost deci numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a fost pregătită şi de această unire a umanităţii Lui cu dumnezeirea, prin Ipostasul Lui dumnezeiesc care purta şi natura omenească1.

Ca atare, trupul înviat al lui Hristos nu e numai un gaj dat nouă de Tatăl, că şi noi vom învia, ci este şi un izvor de viaţă dumnezeiască pentru noi în viaţa pământească, un izvor de putere şi de curăţie. E un izvor de putere, de pnevmatizare, pentru a ne menţine şi a spori şi noi în curăţie şi în pnevmatizarea care duce la înviere. De această pnevmatizare ţine progresul într-o transparenţă care, fiind o continuă personalizare şi întărire a persoanei noastre, e în acelaşi timp o întărire a comuniunii între noi şi Dumnezeu şi între noi.

Încă de la apariţiile Sale, Hristos iradiază din trupul Lui această putere şi slavă, sau Se face cunoscut într-o asemenea transparenţă luminoasă, care de cele mai multe ori covârşeşte trupul şi numai când voieşte îl face vizibil, dar şi atunci, străluminat de puterea impunătoare a Sa ca persoană. Despre efectul acestui trup înviat al lui Hristos asupra noastră vorbesc toţi Sfinţii Părinţi şi cântările Bisericii Ortodoxe. „A înviat Hristos, să ne curăţim simţirile“, se spune într-o cântare bisericească. Sfântul Chiril din Alexandria zice: „Căci a înviat Hristos, călcând moartea, ca şi pe noi să ne izbăvească de stricăciune şi, oprind tânguirea din pricina ei, să ne încredinţeze să strigăm plini de bucurie: «Ai întors plânsul meu în bucurie, ai rupt sacul meu şi m-ai îmbrăcat în veselie» (Ps. 29, 12)“2.

Că Hristos n-a fost înviat ca un obiect dintr-o moarte care L-ar fi redus la totală neputinţă, o arată Sfinţii Părinţi şi din faptul că El Şi-a manifestat puterea încă mai înainte de învierea cu trupul, în sfărâmarea porţilor iadului şi în eliberarea de acolo a celor care au nădăjduit mai înainte de venirea Lui. El învinge iadul cu sufletul Său omenesc, dar unit cu dumnezeirea. Din această cauză El este primul suflet care nu poate fi reţinut în iad, ci scapă de el, şi prin iradierea puterii Lui dumnezeieşti eliberează din iad şi sufletele celor care au crezut mai înainte în făgăduinţele despre venirea Lui, ale celor care au contemplat în Logosul vestit în Vechiul Testament intenţia venirii Lui în trup. Leonţiu de Bizanţ zice: „Deci, am zis că sufletul, nu pentru firea lui (căci pe aceasta o avea asemenea cu toate celelalte suflete), ci pentru dumnezeirea Cuvântului cu care a coborât şi la iad, a putut nu numai să nu fie ţinut de iad, ci a şi dezlegat legăturile celor care erau ţinuţi acolo, care au crezut în El“3. Persoana Cuvântului, intrată prin suflet într-o relaţie nemijlocită cu acele suflete, le-a menţinut în această relaţie, deci în raiul pe care l-a întemeiat prin aceasta pentru ele şi pentru toţi cei care vor răposa în El.

Despre domnia obţinută de Hristos şi peste sufletele credincioase din iad spune Sfântul Chiril din Alexandria: „Pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, pentru ca să stăpânească şi peste morţi“4. Dar în aceste cuvinte sunt implicate anumite nuanţe. Hristos este întrucâtva încă la începutul învierii şi, prin aceasta, al puterii Sale împărăteşti, în momentul când intră în iad. El e încă mort cu trupul, „dar înviat cu Duhul“, sau prin Duhul (1 Pt. 3, 18).

Despre un fel de început al învierii sufletelor încă din iad vorbesc şi cântările din Sâmbăta Mare la Vecernie: „Astăzi iadul strigă spunând: Mai bine mi-ar fi fost de n-aş fi primit pe Cel ce S-a născut din Maria; că viind asupra mea mi-a surpat puterea; porţile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le ţineam întru mine mai dinainte. Dumnezeu fiind, le-a înviat“. Sau: „Astăzi iadul strigă suspinând: zdrobitu-s-a stăpânirea mea, Păstorul S-a răstignit şi pe Adam l-a înviat“.

Dar Hristos eliberează sufletele de acolo, pentru că din sufletul Lui iradiază puterea Duhului de pe urma jertfirii trupului Său, a predării lui totale lui Dumnezeu. Puterea Lui manifestată acolo nu e dezlegată de jertfa Lui, deci nici de trupul Lui, deşi nu coboară acolo ca să sufere chinurile fără speranţă ale iadului pentru acele suflete, căci în acest caz nu le-ar putea mântui. Dar în suferinţa Lui pe cruce a fost implicată şi suferinţa pentru ele. Iar suferinţa pe cruce fiind şi o compătimire pentru oameni - această compătimire rămânând până la sfârşitul lumii -, Hristos a putut avea o suferinţă compătimitoare pentru acele suflete şi în iad. Dar această suferinţă compătimitoare e în acelaşi timp putere mântuitoare. Mila îl însoţeşte oriunde şi oricând. De aceea s-o cerem tot timpul. Dar având-o proprie şi ca om, ea nu poate fi lipsită şi de o notă de suferinţă.

Pe de altă parte, nu trebuie să socotim nici cuvântul (din epistola 1 Pt. 3, 19): „ca să vestească duhurilor din închisoare“ cu totul nepotrivit, căci le-a vestit eliberarea lor şi viitoarea înviere cu trupul şi în general le-a dus marea veste a mântuirii realizate de El. Deci a împlinit acolo şi un fel de funcţie învăţătorească-profetică, aşa cum s-a spus mai înainte, cele trei slujiri nefiind niciodată despărţite.

Hans Urs von Balthasar declară că în această concepţie răsăriteană despre învierea care începe încă în iad, reprezentată şi în icoana învierii din Răsărit, are loc „o anticipare care situează evenimentul Paştilor Sâmbătă şi o transformare a triumfului obiectiv şi pasiv într-un triumf subiectiv şi activ al lui Hristos“5. De fapt, nu e o mutare a învierii Sâmbătă, ci o considerare a începerii ei Sâmbătă, în actul de biruire a iadului, care ţinea sufletele pentru eternitate despărţite de trup.

Acest act de biruinţă e de fapt o manifestare activă a lui Hristos. Hristos nu e în iad în starea pur pasivă, din care va fi ridicat numai de Tatăl Duminică. Propriu-zis, Hristos biruieşte întâi cu sufletul iadul, pentru că Duhul Sfânt, unit cu Ipostasul Său dumnezeiesc, produce întâi îndumnezeirea sau pnevmatizarea deplină a sufletului, după ce acesta a suportat până la capăt moartea pentru Dumnezeu şi pentru oameni, intrând în comuniune desăvârşită cu Dumnezeu şi făcând loc Duhului Sfânt în Sine în mod deplin. Din sufletul astfel umplut de Duhul Sfânt iradiază şi în sufletele celor care au nădăjduit în El, din iad, puterea care le scapă de stăpânirea iadului.

[cristiboss56]

CUVÂNT TEOLOGIC al Părintelui Dumitru Stăniloae:


Din sufletul lui Hristos îndumnezeit deplin, sau pnevmatizat, va iradia apoi puterea care va învia sau va pnevmatiza şi trupul din mormânt. De aceea învierea începe în iad. Acest lucru e spus în mod implicit în epistola 1 Pt. 4, 6.

Von Balthasar mai observă că, „în vreme ce icoanele occidentale ale Paştilor arată pe Hristos înviind totdeauna singur, Răsăritul ne face să vedem latura soteriologică şi socială a operei de răscumpărare“6.

De fapt, cele două moduri de reprezentare iconografică a Învierii sunt solidare cu cele două concepţii despre mântuirea în Hristos. În teologia occidentală, Hristos, neavând nici o putere în El însuşi care să se arate în înviere, e ridicat din neputinţa extremă a morţii de către Tatăl, Acesta având apoi să atribuie celor care cred o graţie creată, acordată lui Hristos pentru fapta Lui meritorie, dar de care El nu are nevoie. În teologia ortodoxă, Hristos iradiază din El însuşi, sau din sufletul şi din trupul Lui, energia necreată, începând această iradiere încă în iad, şi penetrându-i prin ea pe cei care au nădăjduit în venirea Lui dinainte de venirea Lui, de fapt, în trup. Prin jertfa Lui a intrat, îndată ce ea s-a săvârşit pe Golgota, nu numai în comuniune deplină cu Tatăl, ci şi cu oamenii, deocamdată cu sufletele celor fără trupuri, înainte de a-Şi învia trupul.

(...) Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi afirmă că Hristos cel înviat iradiază din El celor care-L văd cu mult mai mult decât o siguranţă că El e Dumnezeu, şi o trimitere, cum spune Von Balthasar. Iradiază din El lumina şi puterea Duhului, umplându-i şi pe ei de acest Duh. Convingerea că El e Dumnezeu o primesc prin Duhul comunicat lor, Care, după ce a pnevmatizat trupul Lui, îi umple şi pe ei de putere. Iar puterea aceasta continuă să se comunice şi după înălţare şi ea va spiritualiza treptat şi trupurile noastre, ducându-le spre înviere, prin iradierea din El în noi (Rom. 8, 9-11). „Nu a ars rugul înconjurat de flacără, ci mai degrabă ne luminează Hristos prin Duhul Sfânt şi este în noi prin El“7. Participând la sfântul Lui trup ne facem şi noi „sfinţi“8. Căci din acest trup sfinţenia iradiază ca o lucrare a Duhului. „Hristos ne izbăveşte prin lucrarea Duhului de patimile ascunse în lăuntrul minţii“9.

Prin urmare, puterea din trupul înviat al Domnului continuă să li se comunice atât ucenicilor, cât şi tuturor celor care cred în El şi după înălţarea lui Hristos la cer. Li se comunică la început prin coborârea Duhului Sfânt şi apoi în Tainele Bisericii. „El v-a făcut vii împreună cu Sine“, spune Sfântul Apostol Pavel (Col. 2, 13). „Hristos este viaţa voastră“ (Col. 3, 4). „Să umblaţi întru El, înrădăcinaţi şi zidiţi Fiind într-însul... Iar întru El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii“ (Col. 2, 6, 7, 9).

Aceasta nu înseamnă că ni se dă tot ce este în Hristos de la început şi că nu există şi un efort al nostru pentru a asimila tot mai mult din ceea ce este în Hristos, adică din umanitatea Lui. „Iar noi, toţi, cu faţa descoperită răsfrângând ca o oglindă mărirea Domnului, ne prefacem în aceeaşi asemănare din slavă în slavă, precum este de la Domnul, Care este Duhul“ (2 Cor. 3, 18). În Hristos cel înviat este viaţa dumnezeiască pentru că în El e şi moartea omului luată în El însuşi şi amândouă acestea sunt active în noi. „Noi totdeauna purtăm în trup moartea lui Hristos, ca şi viaţa lui să se arate în trupurile noastre“ (2 Cor. 4, 10). Din puterea morţii, dar şi a învierii Lui murim păcatului şi viem lui Dumnezeu. „Iar dacă Hristos locuieşte în voi, trupul vostru este mort pentru păcat… Şi dacă Duhul Celui care a înviat pe Hristos din morţi (deci şi Duhul lui Hristos, n.n.) locuieşte în voi, … vii va face şi trupurile voastre“ (Rom 8, 10-11). Locuri ca acestea se pot înmulţi încă foarte mult. Conţinutul lor a fost făcut explicit în multe feluri de Sfinţii Părinţi. Acest conţinut se poate rezuma în următoarele: Trupul lui Hristos cel înviat este un trup ridicat la deplina transparenţă duhovnicească şi în această calitate s-a umplut de sfinţenie, transparenţă şi îndumnezeire, aflându-se în faţa Tatălui. Dar această sfinţenie, transparenţă şi îndumnezeire ni se comunică şi nouă prin împărtăşire de trupul Său şi deci Învierea lui Hristos înseamnă nu numai o comuniune a Lui cu Tatăl, ci şi intrarea Lui în deplină comuniune cu noi, comuniune la început pentru noi virtuală, dar având să devină comuniune actualizată, prin sălăşluirea lui Hristos prin Duhul Său în fiinţa noastră.


* Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 174-182.


note

1 Leonţiu de Bizanţ zice: „Întrucât trupul Lui era de o fiinţă cu trupurile celorlalţi oameni, cum a murit, aşa putea să se şi corupă. Iar faptul că nu s-a corupt nu arată schimbarea firii, ci puterea activă a voinţei dumnezeieşti, precum şi mersul pe mare nu e o indicaţie a firii trupului, ci un semn al Dumnezeirii“ (Contra Nestor. et Eutych., P.G. 86, 1, col. 1341 D)

2 Glaphyra, in Levit., P.G. 69, col. 544 A

3 Contra Nestor. et Eutych., P.G. 86, 2, col. 1341 C

4 Glaphyra, P.G. 69, col. 95

5 Le Mystère Pascal, Ed. du Cerf, Paris, 1972, p. 174.

6 Ibidem

7 Sfântul Chiril al Alexandriei, Glaphyra, P.G. 69, col. 416

8 Ibidem, col. 549 B

9 Ibidem, col. 560 D