Pelerin, este adevărat că Hristos ne cere să trăim nebunește, luând crucea iubirii aproapelui și „urând” lumea. Apare, totuși, un paradox: chibzuiala este, și ea, virtute creștină, lăudată de Hristos și de Apostol.
Să fim, atunci, niște nebuni chibzuiți? E posibil?
Poate că sfinții asta sunt.
Ca să ai de unde da sărmanilor, trebuie să te chivernisești bine, deși trebuie să te bazezi în primul rând pe ajutorul Domnului. Dar dacă ne bazăm doar pe ajutorul Lui, cred că nu dăm dovadă de maturitate în credință.
Mă gîndesc la Sf. Vasile cel Mare, care a avut atât de multă grijă de săraci și bolnavi, trăind fierbinte credința, dar implicându-se și în lume, organizând, strângând bani, fiind un bun administrator al averii Bisericii ca să poată face concret ceva pentru ei.
Iar Sf. Ioan Gură de Aur spunea „să transpire banul în mâna ta până vei ști cui îl dai”, evident nu din zgârcenie, ci ca să-l folosești cât mai bine, să aibă rod dărnicia ta, să nu-l risipești.

Iar cu privire la faptele creștinești: Sigur că grija de sărmani poate merge (și trebuie) până la a-i identifica cu tine însuți, a împărți cu ei ceea ce ai tu. Însă grija trebuie să fie față de noi înșine, dacă facem acestea, iar nu dacă fratele nostru creștin face sau nu.