Există „a doua șansă”, pe care Biserica, deși nu o recomandă, o îngăduie, cu pogorământ, având în vedere neputințele omenești. Ea nu condamnă nici căsătoria cu o persoană divorțată, indiferent de motivul divorțului.
Biserica ne iartă și ne primește. În privința asta, doar de trei ori.

Însă ar fi o greșeală să facem cu bună știință un păcat, știind că vom fi iertați. Orice păcat trebuie evitat, urât chiar.

Personal, cred în unicitatea căsătoriei nu ca fiind ceva impus, din afară, ci pentru că iubirea este unică, persoana celuilalt este unică și, mai mult decât atât, este sfântă (unirea), în Hristos.

Da, este o gravă problemă dacă te căsătorești formal, având doar o credință superficială, făcând cununia doar pentru că „așa se face”. Te trezești „unit în Hristos” fără să crezi în El. Nu știu dacă aceea este taină; pentru că o taină nu acționează din afara noastră, fără credința și participarea noastră, fără iubirea noastră.

Fiecare creștin trebuie să tindă în primul rând la a-L cunoaște și a-L iubi tot mai mult pe Domnul, la a-și supune voia și întreaga viață Lui. Chiar și cei ce se căsătoresc, deși trebuie să se iubească, trebuie întâi de toate să-L iubească pe Hristos (după cum El însuși a spus: „mai mult decât pe tată, pe mamă, pe fiu, pe fiică...”).

De multe ori, însă, ne lăsăm furați de valul amețitor al iubirii, însă vrând și binecuvântare, căutăm căi de compromis, care nu fac decât să ne taie calea spre absolutul iubirii dumnezeiești. Ne este dat și nouă, muritorilor, să gustăm din absolutul acesta în iubirea dintre noi, dar pentru a nu rămâne doar un accident al vieții, avem nevoie de legătura permanentă cu Sursa ei cerească.