Casatoria cu o persoana divortata

[cezar_ioan]

În prealabil postat de AGabriela

Cat despre parerea duhovnicului meu o stiu insa caut si alte pareri. Oare gresesc cu ceva?

Nu, dacă duhovnicul are păreri.
Dacă duhovnicul acceptă să stea la taifas şi să îşi dea cu părerea, problema e în primul rând a duhovnicului. Mă tem, însă, că mai degrabă consideraţi "părere" ceea ce e de fapt sfântă poruncă a Domnului, pe care cred că v-a reamintit-o şi, probabil, v-a tâlcuit-o părintele duhovnic.

Pe de altă parte, catehismul ortodox e la îndemâna tuturor. Nu avem nici o scuză că nu ne cunoaştem credinţa.

În definitiv, de ce vă preocupă atât de mult problema unui fost prieten din adolescenţă? Nu ar trebui mai degrabă să îl preocupe pe el însuşi?...

Ne puteţi spune care e motivul pentru care aţi deschis acest subiect? De unde vine frământarea de care pomeniţi în prima postare? Nu vă fie cu supărare...

[Florinvs]

Aici sunt doua aspecte:

-cel strict religios/dogmatic, unde un preot (adica cineva care cunoaste foarte bine dogma crestina) trebuie sa discute;

-cel omenesc, al relatiilor sociale in general.
Aici chestiunea este un pic mai complicata. Evident ca ar fi ideal si de dorit ca prima casatorie sa fie si singura, romanul avand si o vorba in acest sens ""prima dragoste nu se uita niciodata""!
Totusi, daca doi oameni care au divortat anterior (din motive mai mult sau mai putin intemeiate), constata la un moment dat ca i leaga sentimente adevarate, nu vad de ce nu s-ar recasatori!
Oricum, nu exista o "reteta"" universal valabila, aceste chestiuni- foarte delicate- trebuind tratate de la caz la caz!
Un preot duhovnic ori alti apropiati (prieteni, cunostiinte, etc) pot da unele sfaturi bine intentionate si folositoare, insa numai cei doi pot lua o decizie, deoarece numai ei doi pot cunoaste sentimentele care i leaga sau nu.

[AGabriela]

În prealabil postat de cezar_ioan

Nu, dacă duhovnicul are păreri.
Dacă duhovnicul acceptă să stea la taifas şi să îşi dea cu părerea, problema e în primul rând a duhovnicului. Mă tem, însă, că mai degrabă consideraţi "părere" ceea ce e de fapt sfântă poruncă a Domnului, pe care cred că v-a reamintit-o şi, probabil, v-a tâlcuit-o părintele duhovnic.

Pe de altă parte, catehismul ortodox e la îndemâna tuturor. Nu avem nici o scuză că nu ne cunoaştem credinţa.

În definitiv, de ce vă preocupă atât de mult problema unui fost prieten din adolescenţă? Nu ar trebui mai degrabă să îl preocupe pe el însuşi?...

Ne puteţi spune care e motivul pentru care aţi deschis acest subiect? De unde vine frământarea de care pomeniţi în prima postare? Nu vă fie cu supărare...

Duhovnicul este un om pus de Dumnezeu cu harul care i s-a dat si care, la randu-i cand i se cer sfaturi/pareri, el incearca, cu ajutorul lui Dumnezeu, o rezolvare a problemei care sa duca spre mantuire. Oare dvs. nu ati cerut niciodata sfatul unui duhovnic inafara Tainei Spevedanie? El nu este un om oarecare ce prefera sa stea la taifas doar de dragul pierderii vremii.
Tema ma preocupa deoarece am mai multi prieteni in situatii asemanatoare, acest prieten al meu fiind in situatia descrisa in acest moment in care am intrebat . Incercand sa ma tin dupa putina mea putinta in biserica, observ foarte multe cazuri in care un cuplu casatorit se desparte pentru ca unul din ei este in biserica iar celalt nu, unul vrea copii iar celalalt nu, unul iubeste celalalt este indiferent, unul rezista altul nu etc. Inca nu am o familie dar si daca va voi Dumnezeu sa formez o familie cu cineva imi doresc sa stiu cat mai multe despre problemele care sunt de aflat inainte de face pasul spre a nu ajunge la divort. Sunt anumite cazuri in care nici eu nu as sta intr-o casnicie tocmai datorita faptului ca sunt destul de slaba ca fiinta omeneasca.
Intrebarea mea este adresata pentru ca imi doresc sa aflu si raspunsurile altor oameni despre acelasi subiect, sperand si crezand ca si pentru cei divortati, care incearca macar sa fie in biserica, mai exista a doua sansa avand in vedere ca nu toti sunt facuti pentru calugarie/pustnicie.
Sper ca v-am lamurit.

Există „a doua șansă”, pe care Biserica, deși nu o recomandă, o îngăduie, cu pogorământ, având în vedere neputințele omenești. Ea nu condamnă nici căsătoria cu o persoană divorțată, indiferent de motivul divorțului.
Biserica ne iartă și ne primește. În privința asta, doar de trei ori.

Însă ar fi o greșeală să facem cu bună știință un păcat, știind că vom fi iertați. Orice păcat trebuie evitat, urât chiar.

Personal, cred în unicitatea căsătoriei nu ca fiind ceva impus, din afară, ci pentru că iubirea este unică, persoana celuilalt este unică și, mai mult decât atât, este sfântă (unirea), în Hristos.

Da, este o gravă problemă dacă te căsătorești formal, având doar o credință superficială, făcând cununia doar pentru că „așa se face”. Te trezești „unit în Hristos” fără să crezi în El. Nu știu dacă aceea este taină; pentru că o taină nu acționează din afara noastră, fără credința și participarea noastră, fără iubirea noastră.

Fiecare creștin trebuie să tindă în primul rând la a-L cunoaște și a-L iubi tot mai mult pe Domnul, la a-și supune voia și întreaga viață Lui. Chiar și cei ce se căsătoresc, deși trebuie să se iubească, trebuie întâi de toate să-L iubească pe Hristos (după cum El însuși a spus: „mai mult decât pe tată, pe mamă, pe fiu, pe fiică...”).

De multe ori, însă, ne lăsăm furați de valul amețitor al iubirii, însă vrând și binecuvântare, căutăm căi de compromis, care nu fac decât să ne taie calea spre absolutul iubirii dumnezeiești. Ne este dat și nouă, muritorilor, să gustăm din absolutul acesta în iubirea dintre noi, dar pentru a nu rămâne doar un accident al vieții, avem nevoie de legătura permanentă cu Sursa ei cerească.

[AGabriela]

Stiu ca nu o recomanda, nu este de recomandat. Insa, desi repet, am vazut ca nu toti rezista la indiferenta si, in unele cazuri, chiar cei credincioasi iau decizia divortului (este drept ca acest lucru l-am observat doar cand nu au fost copii implicati la mijloc). Doua cazuri, apropiate am de acest fel. Unul pe care l-am descris si altul al unei prietene (colege) care era sa inebuneasca. Pentru ca din partea celuilalt nu mai erau dovezi de dragoste, prietenii mei (fiecare in cuplul sau) au decis sa plece. Amandoi pentru ca nu se mai simteau iubiti de cei cu care erau. Bineinteles ca eu stiu ambele probleme doar din afara si doar dintr-o parte, dar totusi, ce faci cand nu mai exista iubire desi Taina Cununiei a fost savarsita? Mi-e groaza sa ma gandesc ca as putea fi in locul lor vreodata. Sper sa ma fereasca Dumnezeu.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de AGabriela

Incercand sa ma tin dupa putina mea putinta in biserica, observ foarte multe cazuri in care un cuplu casatorit se desparte pentru ca unul din ei este in biserica iar celalt nu, unul vrea copii iar celalalt nu, unul iubeste celalalt este indiferent, unul rezista altul nu etc. Inca nu am o familie dar si daca va voi Dumnezeu sa formez o familie cu cineva imi doresc sa stiu cat mai multe despre problemele care sunt de aflat inainte de face pasul spre a nu ajunge la divort. Sunt anumite cazuri in care nici eu nu as sta intr-o casnicie tocmai datorita faptului ca sunt destul de slaba ca fiinta omeneasca.

Sa nu ne inhamam la jug nepotrivit, ne indeamna Apostolul. Mai exact, acelasi apostol care intareste cuvintele Domnului nostru si sentinta nerevizuibila a Bisericii Sale asupra caracterului de nedesfacut al unei casatorii, precum si a unei Sfinte Taine in general.

Dar, daca noi, nesocotind sfatul apostolic, ne inhamam la jug nepotrivit cu un necredincios, zicand, de exemplu, ca il vom schimba, atunci trebuie sa ne asteptam sa nu se schimbe, caci lupul mai degraba isi schimba parul, decat naravul. In asemenea situatie, casatoria, care oricum este o cruce (ori un jug la care trebuie tras, cum spune Apostolul), va fi o cruce cu mult mai grea. Un jug cu mult mai greu, ca atunci cand doua dobitoace trag fiecare in alta parte.

Prin urmare, insusirea care este, de departe, cea mai de pret a unui mire, ca si a unei mirese, este credinta. Mai de pret decat insasi dragostea, fiindca, dintre cele doua virtuti teologale, credinta e radacina care hraneste, iar iubirea este fructul care satura si innobileaza. Altfel spus, credinta aduce iubirea, pe cand iubirea poate sa nu aduca credinta si, nebazata pe temelia durabila a lui Cristos, repede se ofileste si se trece, ca viata unui fluture.

Bazandu-se pe credinta, pe hotararea comuna de a duce o viata asa cum ii place lui Cristos si cum ne indeamna Biserica, cei doi sunt siguri ca nu vor trage in parti diferite si jugul lor va fi usor, caci Domnul ne cheama si ne spune sa nu avem alta grija decat de a-L servi, spunandu-ne "povara Mea este usoara si jugul Meu este dulce". Cei doi se vor feri ca de foc de judecati particulare in chestiuni de morala, in care Biserica ne este Mater et Magistra. Astfel, ei vor sti care este scopul casatoriei, vor sti daca este ingaduit sau nu, permanent sau tranzitoriu, sa te feresti de prunci, si cu ce metoda, vor sti daca, in caz afirmativ, asemenea hotarare poate fi legitim luata de ambii soti ori numai de unul, si orice alt lucru la care un raspuns diferit i-ar putea opune.

In concluzie, pentru o casatorie fericita, nu trebuie sa aveti decat urmatoarele doua griji:
1) aceea de a va gasi un sot credincios;
2) aceea ca dumneavoastra insiva sa urmati invatatura Domnului nostru.

Iubirea lui Dumnezeu o simțim ca har, care ne dă viață duhovnicească, ne face să ne simțim vii cu sufletul. Când cădem din har ne simțim morți, neputincioși.

La fel și în căsnicie: când nu mai este iubire nu mai este har, cineva (poate amândoi) păcătuiește. Și nici nu-și dă seama. Ca și în relația directă cu Dumnezeu, harul (iubirea) în căsătorie se păstrează lucrând poruncile lui Dumnezeu, trăind pentru El. Iar asta se face printr-o permanentă și stăruitoare lepădare (jertfire) de sine, dureroasă de multe ori, chiar insuportabilă, pentru că și ea este o moarte, însă una binecuvântată: moartea egoismului, decentrarea, mutarea accentului, mereu și mereu, de pe tine pe celălalt. Iar celălalt în căsnicie este întâi de toate Dumnezeu, apoi soțul, și, mai ales, copiii.

Așa cred că putem scăpa de frica de a ne simți cândva neiubiți: iubind noi înșine și preocupându-ne tot mai puțin de ceea ce primim, împliniți prin ceea ce oferim.
Să ne căsătorim nu pentru a fi iubiți, ci pentru a iubi. Atunci suntem liberi și uniți cu Hristos, niciodată singuri.

[guardian knight]

În prealabil postat de Yasmina

Sunteti foarte dur,ca intotdeauna :)
Inafara extremelor pe care le punem in discutie,oare nu ne vin in minte si exemple din lumea inconjuratoare,de la prieteni,rude sau cunostiinte ?
Nu ati vazut si cazuri in care cel divortat este fortat sa ajunga acolo,chit ca el ar fi luptat sa salveze relatia?Oare nu cumva este nevoie de 2 pt o casatorie reusita?Daca celalalt are o alta optiune si isi doreste sa iasa din uniunea respectiva I te poti opune?
Cu toate dramele,lacrimile si rugile din lume,drumul lui este liber,caci liberi suntem sa ne croim viata cum dorim-chair daca suntem total neinspirati in alegerile noastre.

Cat despre copiii celor divortati,ar fi ideal sa editati randurile.
Nu numai ca ei sunt victimele colaterale ale problemelor parintilor,mai ii etichetati si dvs ca fiind persoane de "ocolit".
Dar este parerea dvs si daca vreti sa-i ocoliti nu aveti decat,nici ei nu prea au prea multe de pierdut din asta,se gasesc alti doritori la o adica.

S-ar putea sa fie niste principii mai dure,asa cum spuneti dvs., insa eu cred ca sunt ,totusi, destul de sanatoase,din moment ce eu insumi aplicandu-le sunt foarte multumit !!!
Stiu ca sunt greu de aplicat, iti trebuie o anumita tarie,si poate neori aplicandu-le o faci cu greutate si chiar neplacere !!!

Dar puneti si dvs, ce am spus eu ilogic :
Nu e adevarat ca o alegere trebuie facuta bine si cu cap,punandu-se inainte caracterul ,comportamentul,testat si verificat minutios, prin tot felul de incercari secrete,a celuilalt(fie si fara sa-si dea el seama !) ?
Aceasta buna si rationala alegere, are ca afect colaborarea cu o persona 99% sigura,care a trecut cu succes testele cele mai dure,si ale carei sanse de defectare sunt aproape nule pe viitor !
Dictonul stravechi :"Aurul se verifica in foc ", e mult mai pretios si mai util referitor la oameni !!!
Totdeuna un om indoielnic si cu un caracter dubios, la cea dintai incercare (test pe care i-l faci fara sa stie ! ), fii sigur ca va da imediat bir cu fugitii !!!
Nimic nu urasc mai mult oamenii usuratici si nseriosi (fie ei simpli prieteni, amici, sau potentiali parteneri sentimentali ) decat sa fie supusi la incercari !!!
Cum iubeste pisica apa, asa le place si lor !!! (ha,ha,ha !)

[adam000]

În prealabil postat de N.Priceputu

Da, este o gravă problemă dacă te căsătorești formal, având doar o credință superficială, făcând cununia doar pentru că „așa se face”. Te trezești „unit în Hristos” fără să crezi în El. Nu știu dacă aceea este taină; pentru că o taină nu acționează din afara noastră, fără credința și participarea noastră, fără iubirea noastră.

Si eu mi-am pus adesea aceasta intrebare: cata taina mai este casatoria daca unul este credincios, dar celalalt nu (sau mai rau, uraste biserica)? Pentru cel crediincios este taina, dar pt celalalt este ca si cand nu ar fi. Nu va exista strop de comuniune; de rugaciune nici nu poate fi vorba; cel credincios se jertfeste si se straduie sa isi omoare patimile (ca sa nu raspunda la rau cu rau), care sint puse la grea incercare de cel necredincios ce traieste patimas si in totala indiferenta fata de el insusi si fata de efortul celui de linga el. Oare cel credincios va rezista sau va ceda sub o greutate prea mare pt el? Daca cel crediincios isi da seama ca lupta il depaseste mult fata de ce estimase initial, ca nu are vocatie de martir si isi simte periclitata mantuirea (se simte zdrobit in loc sa se antreneze sa urce), oare ce este mai bine sa faca?

Oare nu este necrediinta o tradare, adica un adulter? Oare o intra la "motive de divort prin adulter"?
Cel ce nu lupta cu patimile sale din motiv de necrediinta, ii tradeaza pe toti: pe sotie/sot, pe tot aproapele de fapt (tradeaza dragostea prin nenumarate moduri: egoism, tratarea celuilalt ca pe un obiect, nu ca pe o persoana, etc)

[DragosP]

Nu e: prin credința unui soț se poate sfinți și celălalt.