[cezar_ioan]

În prealabil postat de catalin2

E posibil sa ne referim la ceva diferit prin termenul "cunostinte". Eu ma refer la punctul acesta din dex: " 2. (La pl.) Totalitatea noțiunilor, ideilor, informațiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare."
In cazul teologiei cunostintele sunt invatatura ortodoxa, rezumata in catehism. Aceasta invatatura are la baza Revelatia primita de la Domnul. Aceste cunostinte sunt obiective, nu depind de o parere personala. Tin de un adevar absolut, nu relativ. La asta ma refeream.

Dacă vrei să îţi rezumi cunoaşterea la DEX, ok, e alegerea ta...
Dar să nu te mai miri când dai peste unul ca mine care, pur şi simplu, nu mai ştie cum s-o scoată la capăt cu tine...
Cătălin, te rog să faci un oarecare efort de... nu ştiu cum să zic... de linişte, de pace, de odihnă, da. De odihnă. Efort de odihnă, da!
Fă acest efort şi cuprinde, cumva, ori mai bine lasă-te cuprins de o perspectivă nouă pentru baza ta de cunoştinţe. Anume că acest termen, "cunoştinţe", dincolo de o oarecare definiţie din dex, numeşte un întreg domeniu al cunoaşterii. Mii şi mii de cărţi, tratate, articole, mii şi mii de oameni dedicaţi acestui domeniu (psihologia învăţării, psihologia gândirii, psihologia memoriei, psihologia dezvoltării), mii de ani de experienţă practică, de reflecţie, de căutări, de ipoteze, de soluţii parţiale - toate acestea există, sunt reale şi aşteaptă ca un om, Cătălin din Braşov, dealtfel ca oricare alt om de pe Terra, să le acorde o cât de mică atenţie. Spre însăşi îmbogăţirea bazei lui de cunoştinţe, spre lărgirea comprehensiunii, a cunoaşterii - nu spre altceva.
Gândeşte-te, dacă argumentul meu nu te poate deschide, câţi sfinţi şi cuvioşi au deţinut cunoştinţe precise despre ... cunoştinţe. Nu erau nişte suflete goale închise în ignoranţă, ci mari spirite, făclii aprinse ale Duhului, cărţi vii.
Ei bine, mulţi dintre aceştia s-au frământat să cunoască mintea şi sufletul, stihiile omului, componenţa şi funcţionarea, aşa cum mulţi s-au frământat să cunoască trupul, legile lui, creşterea, boala, sănătatea etc. Şi Domnul i-a răsplătit pentru efortul lor.
Crezi că Sfântul Isaac Sirul, de pildă, nu ar înţelege ce spun eu despre cunoştinţe, ca fapt subiectiv, conţinut al sufletului omenesc, pe care le deosebesc de literele dintr-o carte, fie ea şi ziditoarea carte de catehism?
Crezi că Sfântul Maxim Mărturisitorul ar reduce viaţa spiritului omenesc la câteva însemnări pe-o hârtie, fără a trece dincolo de literă, în duh? Căci asta şi sunt cunoştinţele: duh! Făr de care nici nu am fi după chipul lui Dumnezeu. Iar nu semne goale, pe care dealtfel Mântuitorul le-a ridiculizat odată pentru totdeauna când a scris ceva pe nisip...
Cum nu te cutremuri când citeşti unele ca acelea notate, despre minte, atât în Scriptură cât şi de către sfinţii pomeniţi precum şi de către alţi oameni dumnezeieşti precum Vasile Cel Mare, Grigorie Palama, Ioan Damaschin şi mulţi alţii?

Cunoştinţele (care alcătuiesc dreapta credinţă, ortodoxă) sunt o componentă a sufletului creştinului, duh prezent simultan în toţi credincioşii: idei (de credinţă), înţelesuri complexe (ale dreptei credinţe), teorii (din universul dreptei credinţe), valori (creştine), convingeri (creştine), scopuri (întru mântuire) etc.
Ele nu sunt simple litere negre pe o coală albă, pe care să le credem noi, de dragul miopiei şi al lenei, ca fiind cunoştinţe dintr-o carte. În cărţi nu există cunoştinţe!!! Acolo, în carte, e doar stimulul, semnul, designantul, semnificantul.
Când omul întâlneşte semnul/semnificantul (prin intermediul simţurilor şi prin zvâcurile memoriei), el începe, în funcţie de întreaga lui structură de personalitate (procese perceptive, reprezentări, gândire, memorie, imaginaţie, limbaj, caracter, temperament, inteligenţă etc., etc., etc.) să producă (DA!) informaţii, înţelesuri, sensuri - unele dintre ele fiind tocmai cunoştinţele despre care vorbesc aici (altele sunt doar imagini trecătoare, momentane, care pier din câmpul procesărilor semantice, avînd un rol al lor, însă efemer).

Fă, te rog, deosebirea dintre semnificant şi semnificat!
În cărţi, oricare ar fi, nu sunt cunoştinţe, ci doar semne! Indicatoare, degete îndreptate spre sufletul cititorului, care îl ajută să elaboreze anumite înţelesuri (precum şcolarul care a descoperit, teribil lucru, uimitor pentru el, că semnul a înseamnă a, prima literă din alfabet, care intră în alcătuirea cuvintelor avion şi mama etc.), încorporate treptat în concepte, categorii, scopuri, teorii etc. - într-un cuvânt: în cunoştinţe.
Semnele dintr-o carte, de pildă din Sfânta Scriptură, sunt doar stimuli pentru persoana ta sau a mea, sau a oricărui cititor. Intrînd în relaţie cu aceste semne, omul poate construi informaţii despre semnificatul acestor semne/semnificante. Aceste informaţii, conţinuturi ale minţii lui, ale sufletului lui, poartă numele de cunoştinţe.
De exemplu, întâlnind în Sfânta Scriptură succesiunea următoare de semne: Iisus Hristos,
eu cititorul, ca dealtfel orice om capabil să citească, pot construi un univers, treptat, de date/informaţii etc. despre ceea ce semnifică acest semnificant - Iisus Hristos, adică despre Cel semnificat aici prin succesiunea de litere.
Astfel, succesiv, prin mii şi mi de experienţe de comunicare, omul ajunge să construiască cunoştinţe în legătură cu Mântuitorul, îmbogăţindu-şi sufletul, iniţial gol de cunoştinţele drepte credinţe. Care, repet, nu se află în cărţi ca şi cunoştinţe gata confecţionate, ci numai ca semne, propuneri, porţi spre universul cunoştinţelor, univers pe care şi-l construieşte fiecare, prin harul Domnului.

Tocmai din acest motiv, deşi textul e unul singur, de pildă Evrei 1,1, sunt mii şi mii şi milioane de cunoştinţe create în oameni (câte pălării atâtea cunoştinţe), care sunt construite de şi în sufletul fiecărui cititor în întâlnirea cu unul şi acelaşi text.

Cum însă, în virtutea acestei uriaşe diversităţi de re-prezentare a textului în subiectivitatea omului, ne mai şi înţelegem între noi, mai cădem şi de acord asupra unor termeni ori chiar semnificaţii/concepţii/teorii, asta e deja poveste mare, pe care, dacă doreşti, o poţi cerceta studiind psihologia limbajului, semiotica şi multe alte domenii conexe. Precum şi cugetînd la asta, rugîndu-te, chiar...

Eu unul cred că numai Duhul Sfânt face posibilă această comunicare comprehensibilă între fiinţe atât de diferite înlăuntrul lumii subiective a fiecăruia.
Ca şi la Cincizecime, când s-a petrecut acel uimitor fenomen lingvistic pe care, de fapt, eu nu îl văd cu nimic diferit în esenţa lui de ceea ce se întâmplă chiar acum: tu, cititor al textului meu aici, acum, înţelegi (semnifici şi resemnifici, interpretînd) literele şi cuvintele şi propoziţiile tastate de mine aici.
Acolo a fost, să zic aşa, o mega-jucare în scenă a ceea ce se face dintotdeauna între oameni: comunicare/înţelegere reciprocă, în ciuda unor universuri subiective cu totul unice şi originale, aşa cum erau participanţii la prima manifestare în chip văzut a Bisericii, întemeiate de Hristos prin Jertfă, pe Cruce.
Comunicare posibilă numai prin Duhul Sfânt, Duhul comuniunii între oamenii distincţi, dovadă a Iubirii.
S-a demonstrat clar atunci, acolo, ca să avem dovadă incontestabilă despre puterea Duhului în şi între oameni.

Restu-i duh de dezbinare. Întunecare.