[cezar_ioan]

În prealabil postat de Florin-Ionut

... atunci nu ar mai fi fost motive de erezii și de interpretări defectuoase.

Ba ar fi fost.
Ne putem convinge cu uşurinţă de asta dacă privim starea noastră de azi, după 2000 de ani ai creştinătăţii.
Oare azi suntem mai puţin eretici ca în primele veacuri?
Oare azi, după atâtea şi atâtea clarificări, după milioane de cărţi şi studii care se învârt în jurul aceloraşi probleme ca şi în trecut, suntem mai bogaţi înaintea Vistierului?
Oare milioanele de martiri pentru Hristos şi milioanele de mărturii au lămurit odată pentru todeauna pe oameni cum stau lucrurile?
Eu cred că, dimpotrivă, astăzi lumea e mult mai străină de Dumnezeu decât la începutul Bisericii.

Ce avem astăzi? Mii şi mii de cioburi ale Vasului, între timp destul de fărâmiţat, care era Biserica primelor secole.
Câte culte? Câte dezbinări? Câte secte?
Le mai ştie careva numărul?

În concluzie, dacă ar fi fost folositor să clarificăm toate amănuntele, în sensul unei aprofundări a cunoaşterii, astăzi cu toţii am fi fost sfinţi, toată Terra.

Dar sfinţenia nu vine din exegeze savant alcătuite, nici măcar din predici înălţătoare.
Vindecarea bolnavului numit om creştin este doar pregătită prin lămuriri de genul catehismelor sau comentariilor în marginea învăţăturii de credinţă.
Instruirea teologică, de care fac atât de mult caz unii, este o chestiune secundară. Primează altceva! Alt gen de cunoaştere sau, mai bine zis, după o instruire minimală prealabilă (precum aveau parte creştinii primelor veacuri) începe adevărata aventură a despătimirii şi călătoria întru mântuire şi desăvârşire: pocăinţa prin credinţă lucrătoare în iubire, practica sufletească a înnoirii minţii şi a curăţirii inimii prin credinţă lucrătoare în iubire.

Tăria credinţei unui creştin (singura care atrage harul Duhului Sfânt şi care lucrează despătimirea, îmbunătăţind omul) nu o dau tratatele de teologie şi formulările clarificatoare. Ajunge ce scrie în Biblie! Ajunge ce s-a strâns în întrunirile sinodale (oare nu sesizăm că epoca sinoadelor ecumenice s-a încheiat de secole?), destul, destul! Acum e doar un singur lucru de făcut: pocăinţă.

Şi cum se face aceasta?
1. Rugăciune, individual şi în comunitatea euharistică
2. Împărtăşirea cu Sfintele Taine
3. Participarea la slujbele Bisericii, cufundarea cu totul, precum pruncul la Botez, în atmosfera concretă a credincioşilor strânşi în comuniune
4. Fapte de milostenie şi alte fapte bune, bineplăcute Domnului
5. Supravegherea permanentă a gândurilor, exerciţiul trezviei
6. Priveghere şi post
7. Cinstirea sfinţilor noştri, pe toate căile şi în toate modalităţile posibile, atât în conduita noastră subiectivă cât şi în comportamentul propriu-zis, în afară.

Uite, azi trăim în Biserică momente de mare intensitate, Adormirea Maicii Domnului fiind pentru fiecare un moment de cercetare de sine, prin raportare la Fecioara care a purtat pe Dumnezeu în pântece şi în braţe. Cum ne învaţă Ea să trăim creştineşte? Cum trăia Preasfânta Născătoare? Rugăciune, post, priveghere, miluinţă, nădejde - toate faptele credinţei.
Oare se ocupa Fecioara cu tâlcuirea la nesfârşit a pericopelor, savant?
Umbla cu dicţionaru-n mână ca noi ăştia modernii, pe forum?
Făcea valuri de cuvinte nesfârşite meşteşugit oratorite?

Nici pomeneală...
Iubita noastră Mamă şi Maica Domnului nostru trăia o viaţă de adîncă evlavie, împreună cu fraţii şi surorile de credinţă (niciodată ruptă, individualistă, schismatică) şi, astfel, prin harul care nu o părăsea nici o clipă, gusta înţelesuri şi bucurii de negrăit şi însăşi durerea Ei era mereu sfântă şi sfinţitoare.

Ziceam să învăţăm pâş-pâş-ul. Înţeleg prin asta ca, după orice achiziţie care ni se pare că ne-a parvenit pe calea minţii, să ne oprim şi să lucrăm noul înţeles în întreaga lui bogăţie, trăindu-l cu toată fiinţa noastră, până devine limpede că ne-a curăţit şi împlinit creştineşte, cât de cât, acel înţeles.
Nu să alergăm, lacomi, în răceala avidă a minţii noastre nesătule, spre noi şi noi înţelesuri pe sub fesuri. Aşa nu ne foloseşte înţelegerea la nimic. E şi acesta, vai, tot lăcomie. Nu doar că nu sfinţeşte, ci mai şi împătimeşte.

Noi cunoaştem Scriptura şi dogmele cu aceeaşi atitudine şi metodă cu care cunoaştem geografia şi fizica. Or, în creşterea duhovnicească, în despătimirea noastră, acest soi de cunoaştere nu foloseşte la nimic, dimpotrivă, ea răceşte râvna.
Înţelepciunea dumnezeiască a rânduit deja ce şi cât e folositor nouă pentru mântuire şi desăvârşire. De ce nu lucrăm acest ogor, atât cât ni s-a dat? De ce voim noi ogoare, când ţarina ne-a fost deja dată, o dată pentru totdeauna? De ce nu băgăm plugul lacrimii şi rugăciunii mai la adânc în tainiţele noastre sufleteşti? De ce nu voim să fim "fericit bărbatul...?" ci, vai, "strălucit intelectual, oh, bărbatul"?....
De ce, de ce, de ce? De împietriţi la inimă şi de seduşi, de lacomi şi ignoranţi în ale vieţii de evlavie. Din lipsa de responsabilitate pentru viaţa noastră de după moarte.