[cezar_ioan]

În prealabil postat de laurastifter

Înţeleg să fie privaţi de libertate doar cei periculoşi pentru semeni (după bine cunoscutul principiu "libertatea mea sfârşeşte acolo unde începe libertatea ta"), dar ceilalţi, cei inofensivi, de ce să fie traumatizaţi sufleteşte şi mai mult, după ce că sunt bolnavi?

Întrebarea mea este: toţi pacienţii se internează de bună voie, sau există şi alt gen de cazuri?

Laura, îţi mulţumesc că mă creditezi cu încredere. Dacă aşa e, atunci te rog să te şi foloseşti de această încredere şi să înţelegi cum stau lucrurile.
Astfel, pentru că încep să pricep ce anume te frământă, refac un scurt rezumat despre modul de funcţionare (la modul foarte general) a serviciilor psi în slujba celor cu diverse tulburări psiho-comportamentale.
Te rog să citeşti cu puţintică răbdare şi te vei lămuri.

A) Problema izolării: sunt închişi, în primul rând pentru protecţia lor, oamenii care nu mai au (cel puţin în perioada respectivă) discernământul şi alte funcţii psihice valide şi care, din acest motiv, se pot mutila sau se pot sinucide, respectiv pot agresa (uneori până la crimă) pe semenii lor.
Este, aşadar, o măsură de protecţie a sănătăţii şi a vieţii. Asociată cu un tratament medicamentos adecvat, care linişteşte pe pacient şi care îi clarifică, atât cât e posibil, conştiinţa.
Apoi, imediat ce sunt semne certe că omul a ieşit din starea care i-ar pune viaţa în pericol (sau ar pune în pericol viaţa semenilor), are loc mutarea lui într-un salon comun sau într-o rezervă unde poate locui singur. De acum poate ieşi neînsoţit, de voieşte, în curtea spitalului sau chiar în afara ei, la piaţă, magazine etc. Sau poate fi externat, la îndemnul medicului sau la cerere, dacă medicul e sigur că pacientul şi-a recăpătat, în limite rezonabile, discernământul şi buna funcţionare psiho-comportamentală, în sensul de a nu mai fi periculos pentru viaţa lui şi a semenilor.

B) Pacienţii inofensivi sunt trataţi, evident, fără nici o formă de îngrădire a libertăţii. Pot lua tratamentul şi acasă, deşi unii preferă câteva zile, cel puţin, să se afle sub observaţie atentă şi îngrijire specializată. Mă refer mai ales la cei care au conştiinţa deplină a faptului că sunt bolnavi (au un istoric al bolii lor şi cam ştiu ce le face bine şi ce nu) - de exemplu, un pacient cu depresie cronică şi cu atacuri de panică în unele situaţii de viaţă anxiogene, care îi depăşesc limitele adaptative, poate solicita internare pentru un timp scurt. Sau un pacient alcoolic care vrea să evite o recădere şi care are deja semnele că se află în situaţie de risc.
(Problema în România e că nu prea sunt locuri în spitale, secţiile fiind prea mici raportat la numărul de solicitanţi, întrucât sunt multe urgenţe - din pricina unei profilaxii egale cu zero, a unor tulburări netratate din vreme şi a fricii/jenei de a apela la ajutorul psihiatrului.)

C) Unii pacienţi se internează de bună voie, cum am arătat (la recomandarea psihiatrului de pe teritoriu sau la recomandarea unui psihoterapeut - în ambele cazuri cu acceptul, evident, al medicului de pe secţia respectivă, din spital). Alţii, aflaţi în zonă de risc major pentru viaţa lor şi a altora, sunt internaţi prin insistenţele aparţinătorilor.

Un caz aparte, pe scurt: o studentă cu greutăţi materiale şi care a fost părăsită de iubit s-a hotârât să se sinucidă. Credea că a găsit soluţia optimă... A făcut o tentativă serioasă dar, ca prin minune, a fost găsită la timp de o colegă. Internată imediat la spitalul de urgenţe, este reanimată (avea tensiunea zero). La revenirea în stare de conştienţă, studenta reproşează medicilor că au readus-o la viaţă şi declară că va face tot posibilul să se sinucidă, totuşi.
În această situaţie, spitalul de urgenţă ia decizia să o trimită la Bagdasar pentru internare. Este internată cu forţa, după 7 zile de tratament medicamentos şi psihoterapie este externată, astăzi e bine merci, are familie şi copii şi nu vrea să-şi mai amintească episodul.
Când o face, totuşi, râde de ea însăşi, cu umor de calitate. Slavă Domnului!
E o poveste reală, de voieşti să mă crezi. Mai ştiu şi altele...:)

În concluzie, dacă ai căutat să afli cât de corect şi etic se pune problema libertăţii în spitalele de boli mintale, ei bine, acolo unde cunosc (prin studii, practică, colaborare cu spitalul ca psiholog şi chiar prin propria experienţă ca pacient) răspunsul e: oamenii sunt trataţi ca oameni, sunt ajutaţi, sunt liberi şi ajutaţi să se elibereze din ghearele bolii.

Azi psihiatria nu mai e ca în poveştile (admirabil scrise dar sinistre) de pe vremea lui Cehov... Să modificăm, aşadar, şi noi vechea reprezentare socială care, în prezent, riscă să rămână o întârziată prejudecată.
Dar cel mai bine e să mergi cu mine să vezi singură cum e (nu te teme, nu te păcălesc...:))).

P.S. Există secţii speciale unde nu intră şi nu iese nimeni, exceptînd personalul medical. E vorba de secţii cu pază foarte strictă, unde sunt internaţi toxicodependenţii (consumatori de heroină etc.). Chiar şi aceştia, însă, în anumite situaţii sunt externaţi dacă refuză internarea (alternativa e puşcăria) şi nu dau semne clare că ar fi periculoşi pentru viaţa lor şi a semenilor. (Cu atât mai mult dacă se angajează că intră în programul de terapie cu metadonă, de pildă.)
Tu ce crezi: sunt periculoşi?........
Şi totuşi li se respectă libertatea. Deh, drepturile omului, treaba cu discriminarea etc.

(Eu aş fi un pic mai rezervat cu drepturile lor privind libertatea, mărturisesc. Dar sunt un individ insignifiant, nu pot influenţa deciziile ştabilor.)