Depresia-abordare religioasa

[laurastifter]

În prealabil postat de heaven

Din practica pe care am efectuat-o la spitalul de nevroze Predeal,dar mai ales la cel de psihiatrie din Sibiu,toti pacientii pe care i-am vazut au fost adusi fie la cererea familiei ori cu politia atunci cand ajungeau sa comita vreo boacana,de genul sa dea foc casei,sa isi atace familia cu toporul s.a.m.d.
Am mai vazut si cazul unui batranel,care suferea de dementa si care ratacea amaratul pe strazi de niste ani buni,dupa ce si-a pierdut si familie si tot.Era internat pentru investigatii,iar paralel fundatia cauta sa ii gaseasca o solutie pentru a avea un acoperis deasupra capului...in rest,personal nu am vazut pacienti prezentandu-se de buna voie.Or exista,probabil,insa cred ca totusi sunt destul de rare cazurile.
Asta,in primul rand,pentru ca oamenii ajung acolo cand boala este destul de avansata, in plina criza psihotica ori in urma unui furor maniacal in care au devenit agresivi cu cei din jur,cand au existat tentative de suicid sau depresia a avansat in asa masura incat intreaga viata sociala,ocupationala si personala a celui in cauza este pe butuci si sunt adusi de cineva.Consumul de alcool si substante este iarasi un factor pentru care unii pacienti ajung sa aiba reactii psihotice s.a.m.d.
Constiinta bolii este de cele mai multe ori inexistenta.Din punct de vedere psihoterapeutic,nici nu ai ce lucra cu un om in starea aceasta,intai este nevoie sa ii faci investigatiile necesare,inclusiv neurologice,daca este cazul,iar apoi farmacoterapie.Abia dupa ce omul este stabilizat cat de cat, se poate discuta si de anumite terapii specifice acestor cazuri clinice.
Avand in vedere ca,totusi,arar,o tulburare psihica ajunge sa ia amploare peste noapte si ca,de regula,exista o etapa premergatoare,uneori de ani , in care niste simptome pot fi sesizate,uneori de catre cel in cauza,dar mai ales de catre persoanele apropiate,este important sa depasim aceast blocaj de mentalitate si sa apelam la ajutorul psihologului (sau sa indrumam persoana respectiva) in prima etapa,iar daca este nevoie de mai mult,acesta va fi cel care ne sugera sa consultam in paralel si un psihiatru.
Este o vorba haioasa,insa pe atat de adevarata : "Mai bine plangi la psiholog,decat sa razi mai tarziu la psihiatru!" :)
Am observat ca acum cateva postari Laurastifter relata despre o cunostinta care este schizofrenica si nu intelegea pentru ce a fost nevoie sa fie privata de libertate....Laura,te asigur,ca daca doctorii au apelat la aceasta masura ei au facut-o din doua motive: fie aceasta fata devenise un pericol pentru ea,fie pentru cei din jur.Iar pentru asta nu este necesar sa ai 1,90 inaltime si 100 de kg...Madalina Manole era o faptura firava,la fel si Malina Olinescu si totusi s-au sinucis.Ori cazul in care o femeie din Brasov si-a ucis bebelusul in plina criza psihotica decapitandu-l,pentru ca vocile ii spuneau ca este fiul diavolului, caz petrecut chiar in februarie,anul trecut.Dar si cate alte nenorociri...
Ar fi bine,totusi,daca am intelege ca oamenii aceia care sunt medici si psihologi clinicieni iau niste hotarari nu din vreo pornire de sadism,ci pentru ca pur si simplu masurile de siguranta pentru pacient si pentru cei din jurul sau sunt o chestiune de cele mai multe ori chiar de viata si de moarte...

Punctul dvs de vedere îmi pare cât se poate de logic şi pertinent argumentat! Atunci când cineva dintre noi ar observa, ar conştientiza că are anumite probleme sufleteşti care nu dispar prin rugăciune şi Sfintele Taine şi în urma încurajărilor celor dragi, atunci înseamnă că este posibil ca acea tulburare să fie nu spirituală, ci psihologică. Cred că, într-o astfel de situaţie, primul pas recomandat ar fi ca persoana în cauză să apeleze la ajutorul unui psiholog. Cred că este mai bine, mai uşor să încerci să-ţi vindeci sufletul prin comunicare (psihoterapie), prin metode psihologice, decât să mergi direct la psihiatrie, când poate că nu este necesar.
Din ce motiv mulţi dintre semenii noştri, care trec prin astfel de experienţe, evită să apeleze la ajutorul unui psiholog? Personal nu sunt de specialitate (ceea ce înseamnă că opiniile mele sunt neavizate), dar cred că motivele sunt cel puţin două:
1. lipsă de posibilităţi financiare (având în vedere faptul că, în România, serviciile psihologice nu sunt finanţate de către stat, deşi se dovedesc a fi atât de utile în foarte multe situaţii);
2. din cauza unor prejudecăţi (prejudecăţi de tipul: "doar nebunii merg la psiholog", "nu-mi place să mă confesez, n-am încredere" etc).
Din păcate, există prejudecăţi legate de psihologie inclusiv în rândul credincioşilor - este imaginată o concurenţă (în fapt inexistentă) între duhovnicie şi psihologie, între Sfânta Taină a Spovedaniei şi psihoterapia ştiinţifică.
Nu înţeleg de ce există acest gen de prejudecăţi, dar cred că, pentru vindecarea celor bolnavi sufleteşte, Dumnezeu lucrează prin 3 mijloace diferite şi complementare:
1. prin Sfintele Taine şi prin alte rugăciuni publice sau particulare (în special atunci când natura reală, profundă a problemei este spirituală, nu doar psihologică);
2. prin ştiinţă (în special prin psihologie);
3. în cazuri extrem de rare, excepţionale, care aproape că pot fi numărate pe degete, prin minuni.

În privinţa practicii din spitalele de psihiatrie de a fi încuiaţi pacienţii, am o opinie diferită. Înţeleg să fie privaţi de libertate doar cei periculoşi pentru semeni (după bine cunoscutul principiu "libertatea mea sfârşeşte acolo unde începe libertatea ta"), dar ceilalţi, cei inofensivi, de ce să fie traumatizaţi sufleteşte şi mai mult, după ce că sunt bolnavi? Fiindcă orice fiinţă umană, chiar şi cei care se cred Napoleon sau proorocii ne-nţeleşi, tot este posibil să conştientizeze, să simtă, fie şi numai în anumite momente, că sunt constrânşi, că sunt ţinuţi cu forţa, că se acţionează asupra lor împotriva voinţei lor. Uff!
Iar dacă sunt trataţi în acelaşi stil şi pacienţii care nu au pierdut contactul cu realitatea (depresivi etc), atunci deja situaţia îmi pare strigătoare la Cer!
Îmi imaginez cât de mult aş suferi eu, dacă aş fi supusă fie şi celei mai nesemnificative constrângeri (de exemplu, dacă mi s-ar impune petrecerea unui timp limitat într-un anumit loc, sau dacă aş fi obligată să mă specializez, doar 1 an, într-un domeniu care nu m-ar pasiona). Ar fi ceea ce teologul rus N. Berdiaev numea "coşmarul binelui impus". Dacă noi, cei sănătoşi psihic, resimţim într-un mod atât de dramatic chiar şi cele mai mici constrângeri, atunci ce ar simţi oare o persoană bolnavă de depresie (care ar avea discernământ atât cât să conştientizeze ceea ce i se întâmplă, dar ar mai fi şi înclinată să se întristeze din orice) în cazul în care ar fi internată şi ţinută cu forţa în spital? Oare nu i s-ar agrava starea sufletească, în toate acele zile în care s-ar vedea într-o cameră încuiată, ca la puşcărie şi ar înţelege că i se refuză până şi dreptul de a lua decizii în privinţa propriei persoane?
Aţi dat exemplul Mădălinei Manole, despre care se ştie că a ajuns la suicid din cauza unei depresii netratate. Sunt întru totul de acord că ar fi fost BINE şi chiar ABSOLUT NECESAR ca ea să fi primit ajutor specializat din partea unui psiholog. Sunt de acord că ar fi putut apela şi la psihiatru sau chiar s-ar fi putut interna la psihiatrie (de vreme ce cazul era deja foarte grav).
În schimb, cred că ar fi fost imoral ca ea să fi fost internată şi tratată cu forţa, împotriva voinţei ei. Şi presupun că, într-o astfel de situaţie, ar fi ajuns oricum la sinucidere, având încă un pretext: faptul că s-a simţit umilită...
Domnul Cezar relata despre persoane care s-au internat în mod liber (însuşi cazul domniei sale).
Am încredere în afirmaţiile domnului profesor Cezar.
Întrebarea mea este: toţi pacienţii se internează de bună voie, sau există şi alt gen de cazuri?
Aşa cum aţi scris şi dvs, există, cu siguranţă, inclusiv cazuri de persoane care au ajuns acolo în urma dorinţei altora, iar nu în urma unei iniţiative libere personale, deşi aceste persoane sunt capabile să gândească (având, de exemplu, depresie). În aceste cazuri, o astfel de practică a lipsirii oamenilor de libertate este, oare, morală, creştină?
Prin urmare, singura mea obiecţie este formulată nu la adresa psihiatriei ca ştiinţă (nu am dreptul de a critica ceea ce nu am studiat), ci strict la adresa practicii la care m-am referit, practică existentă în spitalele de psihiatrie (aceea a internării prin constrângere a unora dintre pacienţi, în cazurile în care acei bolnavi nu ar constitui un pericol social).
Şi nu-i acuz pe medici de sadism, nicidecum.
Susţin doar că nu există păcat "necesar"... Nu cred că-i putem răni pe semenii noştri cu scopul de a-i vindeca.
Personal aşa înţeleg, aşa percep aceste realităţi. Este, oare, corect şi logic ceea ce am afirmat? Sunteţi de acord cu mine, sau împărtăşiţi un punct de vedere diferit?
Doamne ajută şi Hristos în mijlocul nostru!