Trebuie sa mai adaug ca am incercat sa ma despart de el de vreo 5 ori, si de fiecare data n-am reusit.
I-am zis sa ma lase in pace ca numai vreau sa fiu cu el, el nu m-a inteles, ma vazut ca un om foarte rece, cum am putut sa dau cu piciorul acestor ani si asa brusc, mai ales ca intre noi exista intelegere si pace.
Nu ma vede ca pe o proprietate, am inteles din reactiile pe care le-a avut cand am dorit sa il parasesc.
In ceea ce il priveste, poate ma amagesc, dar vazand in familia lui, tovarasii lui o viata fara de grija mantuirii ii e greu sa priveasca viata dintr-o alta perspectiva.
Ii inteleg rationamentul, doar asa am fost si eu nadejdea mea era ca in momentul in care ne vom desparti de acesti apropiati sa ne schimbam.
Pe de alta parte in perioada de apropiere de Domnul am simtit ca as face orice sa ma mantuiesc, apoi am simtit ca vreau sa Il ubesc, asa un sentiment de aprindere, pe care abia l-am mai simtit de cand traiesc asa. M-as fi calugarit as fi stat in pestera orice pentru El... acum inflacararea s-a dus, dar stiu ca e tot in mine.
Si iata ca am zis ca as fi facut orice dar pe el nu il pot parasi, doar nadejdea ca in timp va simti la fel si sentimentele pt el nu ma lasa sa fac pasul.
Si iata acum plang ba ca L-am parasit pe El, ba ca ma intristez ca la gandul ca nu ma voi mantui cu el, ca trebuie sa ne despartim si mi-e greu.
Mai las niste timp sa curga peste mine.
|