[cezar_ioan]

În prealabil postat de iliegh

Daca imi mai permiti o singura observatie.

Daca as fi acum in locul tau, si daca tot veni vorba de creier, as pune o intrebare care pe mine m-ar incuia, si la care nu vad o solutie logica.


O pun eu in locul tau.

Daca toate procesele psihice sunt perceptii si prelucrari ale acestora, cum deosebeste creierul uman starea de bine de starea de rau ?

Adica, ca s-o scurtez, o retea neuronala invata orice (sa se miste, sa scoata suntete,sa numere, etc) numai daca o inveti, adica numai daca ii spui in mod repetat ca e bine sau nu e bine - se cheama antrenare). Ea poate sa devina inteligenta si sa invete singura dupa aceea.

Revenind la creier, nu stiu cum acesta poate sa catalogheze o perceptie in bine sau rau. Ca nu are nici un motiv. Daca as sti, as face roboti inteligenti maine.

Pentru Ilie, ca sa traduc, cand mama ta te-a batut primele dati cand erai mic si mucos, de unde ai stiut ca acea bataie era de rau? Din durere ? De unde a stiut creierul tau ca lovitura doare ? A durea este tot o perceptie, de unde a stiut creierul s-o catalogheze nasoala.

Ilie, întrebarea ta îmi place foarte mult, e una dintre cele pe care le discutam cu prietenii şi colegii din neuroştiinţe, la conferinţele studenţeşti de la Cluj, Ilieni etc. La cele de Cognitivă, mă refer, unde reţelele neuronale erau o pasiune frumoasă pentru toţi, inclusiv pentru mine (atât cât mă pricepeam ca psiholog).
Dar de-o vreme, după multe războaie sufleteşti, am renunţat să mă mai cufund în frumuseţile psihologiei şi ale ştiinţelor cognitive. Mi-am făcut treaba, destul de onorabil, e de ajuns. Dacă aş mai avea câteva vieţi, ei bine una mi-aş dedica-o neuroştiinţelor. O spun cu mâna pe inimă. Dar am doar o viaţă şi... ştiu eu dacă mâine voi mai fi ...în reţea?...:))
O să cuget totuşi la ce m-ai întrebat deşi, zău, genul ăsta de dilemă ar merita dezbătută între noi, în baza brumei de cunoştinţe care mi-o mai fi rămas prin sinapse, însă în afara forumului - unde e normal să căutăm tangenţa cu viaţa de credinţă (tu în felul tău, eu ca om creştin).

P.S. Îmi place extraordinar de mult că pui accent pe observaţie. Nu te supăra că-ţi spun, dar acesta e un dar mare de la Dumnezeu pe care tu îl preţuieşti, ce-i drept, însă nu arăţi deocamdată recunoştinţă pentru Cel Care ţi l-a oferit.... Te cam lauzi cu el, în sensul că îţi atribui observaţia ca pe un merit...
Totuşi, eu te încurajez cu tărie să observi în continuare! Du până la capăt, până în pânzele albe observaţia cu tot ce presupune ea (procesări, ecouri emoţionale, fapte etc.). Cu vremea va ieşi ceva bun de aici, foarte bun. Aşa cred eu, ca unul care am fost foarte harnic în ale observaţiei sistematice ani şi ani, într-o vreme lăudîndu-mă ca şi tine cu asta...:) Dă-i bice! Observă şi cugetă. Eu unul îţi ţin pumnii şi, ca rugăminte, mai zi şi nouă ce şi cum observi!...:)