[cezar_ioan]

În prealabil postat de laurastifter

Femeia să-şi urmeze bărbatul... în privinţa credinţei?
Cred că, mai degrabă, fiecare dintre parteneri are datoria de a-şi păstra credinţa, respectând, în numele iubirii, convingerile celuilalt.
Dvs aţi scris atât de frumos şi pertinent argumentat, într-un mesaj anterior, că religia se cuvine a fi trăită ca liant între oameni şi că suntem datori de a păstra o atitudine tolerantă faţă de credinţele celorlalţi.
Dacă în relaţiile cu străinii avem această datorie sfântă (de a le respecta libertatea conştiinţei), cu atât mai mult (şi mai uşor) suntem datori să respectăm, cu grijă şi delicateţe, convingerile religioase ale celor dragi şi apropiaţi ai noştri.
Faptul de a-ţi părăsi credinţa nu este doar "un mic sacrificiu", credinţa fiind tot ceea ce o persoană religioasă are mai sfânt şi scump în viaţă.
De aceea, consider că, fără a face vreun compromis în privinţa credinţei proprii, putem continua o relaţie mixtă, prin bună înţelegere, toleranţă, profund respect faţă de libertatea de conştiinţă a celui/ celei pe care îl/ o iubim.

La noi a fost aşa: eu am fost "pescuit" primul, când eram adînc în nebunie şi pregustam iadul. Apoi, văzînd cum am devenit, cum mă comport, ce simţiri noi am, şi văzînd că eu şi Tudor mergeam des la biserică şi făceam rugăciuni seara, dimineaţa, la masă etc., soţia mea a venit şi ea, timid la început, cu noi.
Astăzi ne depăşeşte cu mult, zic eu, în ce pot numi o credinţă vie, trăită. Mă rog, o mai concurează Tudor, cât de cât dar pe mine m-a lăsat cu multe bărci în urmă...

Trăiesc o mare bucurie că nu doar eu ci întreaga familie suntem duminica în aceeaşi biserică şi facem seara, împreună, măcar un minut de rugăciune.