[Mihailc]

"Smerenia adevărată este atunci când vine din conştiinţa proprie şi când nu se urmăreşte ceva prin smerenie. Se spune că smerenia este virtutea care nu se arată. În momentul în care vrei să te arăţi smerit, poţi să ştii că nu eşti smerit. Asta-i falsa smerenie! Când vrei să apari în faţa oamenilor că uite, ăsta-i ăla care nu ştiu ce face, lucruri deosebite, când vrei să te scoţi în evidenţă, sigur nu eşti smerit. Şi dacă totuşi faci acte de smerenie şi zici vorbe din acestea, din care să se înţeleagă că eşti smerit, de fapt nu eşti smerit, ci ai o falsă smerenie. Am fost pe la Mănăstirea Nicula şi am întâlnit acolo un călugăr, care vine la mine şi se prezintă: „Serafim păcătosul”. Şi eu am zis: nu se poate! Serafim păcătos?! Nu există! Ori eşti Serafim, ori eşti păcătos!" (Arhimandrit Teofil Pârâianu)

"Dar pe lângă adevărata smerenie există și o smerenie mincinoasă. Aceasta este smerenia deșartă, care își aruncă privirea de jur împrejur ca să vadă dacă cumva a zărit-o cineva, dacă se vorbește despre ea, sau este pizmuită. Ea nu este altceva decât mândrie înveșmântată în haine smerite. Numai pe dinafară are înfățișarea smereniei, însă pe dinlăuntru clocotesc toate patimile. Cel cu adevărat smerit este întotdeauna liniștit și în pace; nu se bucură de laudele ce i se aduc, nici nu se necăjește din pricina umilințelor.
Pe când smeritul cel mincinos caută, printr-o părută evlavie, slava omenească. El a văzut că smerenia aduce laude și cinstiri celor care o au - așa că și-a pus masca smereniei, spre a se mări și el într-acest chip. Un astfel de om arată că nu a înțeles nimic din esența smereniei. Lui îi place să spună despre sine: O, eu, păcătosul! o, eu, nevrednicul! Dar în același timp așteaptă ca ceilalți să se împotrivească și să-i spună că nu este adevărat, că nu este păcătos. Iar dacă este contrazis în acest fel, se simte bine. Dar dacă ceilalți sunt de acord cu el și îi spun: Așadar tu însuți recunoști că ești păcătos! Sunt adevărate, deci, cele ce se spun despre tine?, de îndată se arată nemulțumit, jignit și începe a întreba: Dar ce se spune despre mine? O astfel de smerenie nu este mântuitoare, ci fățarnică și de aceea este socotită a fi o greșeală mai rea decât mândria. Nu cel ce se hulește pe sine dă dovadă de smerită cugetare, spune Sfântul Ioan Scărarul ci cel ce, văzându-se hulit de altul, nu-și micșorează dragostea față de acesta." (Arhimandrit Serafim Alexiev)