În prealabil postat de Mihailc

Dacă aşezăm lucrurile într-o ordine corectă, pot spune că sunt de acord, cel puţin parţial, cu dezvoltarea ta, cu observaţia că modesta mea contribuţie la acest topic trebuie înţeleasă în propriul ei sistem de referinţă, altfel survine riscul erorilor de interpretare. Ca să mă fac mai bine înţeles, mă refeream la un steriotip mentalitar cu origini în viaţa instinctuală a noastră, adică a acelor mecanisme biopsihice pe care le avem în comun, întâi cu mamiferele, apoi cu toate fiinţele vii în diverse grade de complexitate. Combinaţia dintre instinctul matern/patern şi instinctul de supravieţuire plus prelucrarea lor în straturile superficiale ale conştiinţei produc aceste scheme de gândire rudimentară, consimţite îndeobşte şi transformate în norme/valori pentru anumite comunităţi, mai mult sau mai puţin omogene din punct de vedere etnic.
Că există o reciprocitate în economia "obligaţiilor morale" dintre copii şi părinţi, nici nu mai încape în discuţie. Îmi pun doar întrebarea: pe ce se bazează ea? Fiindcă mi se pare dubioasă, din perspectivă creştină, orice considerare a omului (şi cu atât mai grav, a propriului copil) drept mijloc pentru satisfacerea nevoilor mele elementare (cum ar fi asigurarea anticipată a îngrijirii la vârste înaintate). Copilul este scop în sine, o fiinţă asemănătoare, prin moştenirea genetică, cu mine, dar şi în mod esenţial diferită, o persoană unică şi irepetabilă care îşi va configura partea ei de destin într-un mod nu întotdeauna pe gustul meu. Eu am datoria, izvorâtă din iubire nu din necesitate, să-i asist responsabil şi participativ etapele naşterii sale ca ipostas de sine stătător, iar apoi să mă bucur dezinteresat de felul cum îşi administrează propria libertate, eventual să-i fiu de folos ulterior la nevoie. De bătrâneţea mea, dacă va fi cazul, se îngrijeşte Dumnezeu în conlucrare cu mine, nu am dreptul să pretind nimic de la copilul meu.