[AlbertX]

În prealabil postat de AlinB

Uite ce zice psalmistul:
"Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii." Ps. 89:4

Toţi credincioşii ştim că Dumnezeu nu este circumscris nici în timp, nici în spaţiu, se mai zice că este (cu totul) mai presus de ele.
Altă vorbă care încearcă oarecum să lămurească cele aproape cu neputinţă de nelămurit, este aceea că, la Dumnezeu există timpul "veşnic prezent" sau eventual "prezent continuu" (a nu se confunda desigur cu timpul acela din gramatica engleză!)

Acum, revenind la citatele scripturistice invocate de "ortodocşii" contemporani pentru a demola ideea zilelor facerii de 24 de ore:

„Şi una ca aceasta să nu vă amăgească pre voi, iubiţilor, că o zi lângă Domnul este 1000 de ani, şi 1000 de ani, ca o zi.” 2 Petru, III, 8.

De aici ar rezulta că, cel puţin ipotetic, o zi a creaţiei a durat (ar fi putut dura) o mie de ani. Dacă încadrăm citatul de mai sus în contextul său, vom observa cu uşurinţă imposibilitatea şi absurditatea acestei presupuneri, ce nu poate fi primită nici măcar ca simplă „părere teologică”:

„Căci o mie de ani înaintea ochilor Tăi Doamne, ca ziua de ieri, care a trecut. Şi straja în noapte; învinuirile lor ani vor fi, dimineaţa ca pajiştea va trece. Dimineaţa înflori-va şi va trece, seara va cădea, se va întări şi se va usca.” (Psalm 89, 4-6)

Tâlcuirea Fericitului Teodoret al Cirului:
„Şi zice că viaţa oamenilor este puţină şi dureroasă foarte, iar la Tine, Cel de-a pururi vecuitor şi veşnic, şi numărul cel de o mie de ani se aseamănă cu o zi, iar mai vârtos cu cea mai mică parte a nopţii. Că «strajă de noapte» a numit a patra parte a nopţii, cei ce li se încredinţa a străjui despărţind-o pe aceasta în patru. Şi întru a patra strajă a venit şi Domnul către Apostoli.”

„Iară cele de acum ceruri şi pământul, cu acelaşi cuvânt câştigate sunt, focului păzindu-se la ziua judecăţii şi a pierzării oamenilor celor necuraţi. Şi una ca aceasta să nu vă amăgească pre voi, iubiţilor, că o zi lângă Domnul este ca 1000 de ani, şi 1000 de ani, ca o zi. Nu zăboveşte Domnul făgăduinţei, precum unii zăbavă socotesc, ci mult îngăduieşte la noi, nevrând ca să piară unii, ci toţi la pocăinţă să vie. Şi va veni ziua Domnului ca furul noaptea, întru care cerurile cu sunet se vor trece şi stihiile arzându-se se vor topi şi pământul şi cele dintru el lucruri vor arde de tot … Aşteptând şi sârguind venirea zilei lui Dumnezeu, pentru care cerurile arzându-se se vor topi şi stihiile, fiind arse, topi-se-vor.” (2 Petru, III, 7-12)

Proorocul David vorbeşte ca o comparaţie: „o mie de ani ca ziua de ieri”.
Sfântul Petru le vorbeşte creştinilor de atunci despre ziua judecăţii. Cine ar putea să echivaleze această „zi” cu 1000 de ani? Sau ziua Domnului „care va veni ca un fur noaptea”, adică va veni pe neaşteptate, brusc, prin surprindere, cum va putea fi aceea 1000 de ani? De aici şi până la hiliasm nu este decât un pas.

Versetul făcea parte din îndemnul făcut de către Sfântul Apostol credincioşilor de a lua în serios posibilitatea venirii judecăţii, în ciuda faptului că trecuseră atâtea mii de ani de la facerea lumii, sau chiar de la potop. Comparaţia, este de data aceasta luată la modul literal! „Ca” un fur, „ca” o mie de ani, sunt figuri de stil: comparaţii, limbaj metaforic. Şi tocmai aceia acuzau pe tradiţionalişti de citire în cheie „fundamentalistă neoprotestantă, sectantă, literală, ruptă din context, etc.” a capitolului I!