Citat:
În prealabil postat de leonte
Cei care ma cunosc, stiu despre mine ca nu sunt un ateu. Dar citind mesajul tau de mai sus, in felul in care il inteleg, nu pot sa nu ma intreb: Nu cumva Dumnezeu este un NEBUN?
Sa te apuci sa creezi o specie de vietuitoare care vor calca in picioare tot ceea ce Tu ai creat, vor otravi apele si aerul, vor nimici specii de animale si de plante, vor defrisa paduri ca sa toarne asfalt, vor lepada copii in tomberoane, vor viola, vor rapi fete si baieti tineri pe care ii vor exploata, vor lega oameni in sclavie pe care ii for tortura si ii vor folosi dupa bunul plac. Iar la urma, cand Te vei infatisa lor ca sa le spui cat de mult ii iubesti, Te vor scuipa, spundu-Ti ca ai demon. Deci cum sa creezi o asemenea monstruozitate, stiind dinainte ce are sa se intample? Singurul raspuns este ca numai UN nebun ar crea o forta care sa provoace asemnea dezastre.
Ar mai fi si varianta in care aceasta viziune teologica este falsa, iar lucrurile stau cu totul altfel.
|
"Slăbiciunea unui Dumnezeu atotputernic
Ideea unui Dumnezeu atotputernic este limitată de neajunsurile lucrului prefabricat. Răul devine un fel de umbră care sporește lumina, un inevabil defect al creației pe care Dumnezeu îl tolerează, fără a Se recunoaște responsabil…
Pericopa din Filipeni (2, 6-11) este cheia de boltă în ceea ce privește adevărata înstrăinare a lui Dumnezeu față de El însuși: “Ci S-a deșertat pe Sine chip de rob luând… ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce”. Omnipotența divină se “deșartă” de bună voie, renunță la orice putere, dar mai ales la voința de putere. “Am venit ca să vă slujesc” exprimă o alteritate radicală în raport cu concepțiile omenești. Dumnezeu este cu mult mai mult decît Adevărul, pentru că prin întrupare El devine altul, golindu-Se de Sine. Omnipotența acelui manikos eros – “nebuneasca iubire” a lui Dumnezeu nu ajunge doar să distrugă răul și moartea ci, mai mult, le asumă: “cu moartea pre moarte călcînd”. Lumina Sa țîșnește dintr-un Adevăr răstignit și înviat.
Față de suferința nevinovaților, a copiilor anormali, a accidentelor absurde, acesta este contextul în care lui Dumnezeu I se poate aplica super-paradoxala noțiune a unei slăbiciuni de neînvins. Singurul răspuns adecvat este acela de a spune că “Dumnezeu este slab”, că El nu poate decât să sufere împreună cu noi și că suferința este “pîinea pe care Dumnezeu o împarte cu oamenii”. Slab, desigur, dar nu în sensul omnipotenței Sale formale, ci în acela al Iubirii de dragul căreia renunță în mod liber la puterea Lui: această slăbiciune exprimă, pentru Nicolae Cabasilas, “iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om”. Paul Evdokimov - Iubirea nebuna a lui Dumnezeu