[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Mai intai, dupa parerea mea, ridici o problema prost pusa. Noi nu trebuie sa avem o perspectiva utilitarista: nu credem in ceva intrucat ne aduce noua folos (iar daca nu percepem un folos, atunci nu credem). Ci noi credem in ceva intrucat exista. Cu alte cuvinte, cultivarea adevarului este scop si valoare in sine.

Dar, incercand un raspuns in cadrul problemei in termenii propusi de tine, am sa iti raspund ca cel mai mare folos pe care il aduce credinta in Purgatoriu nu este doar pentru noi, ci pentru cei trecuti la Domnul inaintea noastra (asa cum vom trece si noi). Credinta in Purgatoriu si in eficienta jertfelor noastre in mai grabnica scurtare a suferintelor celor de acolo ne face sa indeplinim acest jertfe. Asa cum am aratat mai la deal, si cum vad ca s-a aratat si pe forumul catolic, noua ni se pare absurd ca cineva care nu crede decat in rai si iad sa aduca jertfa pentru cei plecati. De aceea, ceilalti care, despartindu-se de Sfanta Biserica au esuat in anglicanism, protestantism, si alte erori nu au cultul mortilor in felul in care il are Biserica si noi gasim ceva logic in aceasta atitudine. In cazul special al ortodocsilor, ei continua sa aiba un cult al mortilor fara sa mai creada in Purgatoriu. Probabil fac acest lucru fiindca au o anumita aderenta la o parte a Sfintei Traditii si continua a practica vechi forme liturgice mostenite de la Sfinti Parinti la care cultul mortilor ocupa un loc important. Unii ortodocsi considera (alta eroare) ca Iadul are porti care se deschid in ambele sensuri si ca rugaciunile ar putea scoate pe cineva de acolo. In acest caz, ei se apropie de intelegerea Purgatoriului ca loc (sau stare) de ispasire vremelnica, doar ca fara sa recunoasca acest lucru. Altfel spus, mentinand practica liturgica (ceea ce protestantii nu au facut), ortodocsii au simtit nevoia sa reinventeze un Purgatoriu caruia, avand alergie la acest termen latin, nu-i spun ca atare, ci vad in el un "iad pe termen".

Pe urma, Purgatoriul mai are folosul duhovnicesc al sperantei. Fiind deosebit de damnarea perpetua prin durata neperpetua, avem speranta ca botezatii trecuti la Domnul in stare de gratie sfintitoare, chiar fara a aduce reparatie pentru consecintele temporale ale pacatelor lor vor ajunge, candva, la viziunea beatifica. Acest "candva" poate fi mult scurtat de rugaciunile noastre, dar, la o adica, chiar daca nu se va ruga NIMENI pentru ei, nelasand pe nimeni in urma sa o faca, ei vor ajunge, totusi, macar la Parusie, la viziunea beatifica. Cata deosebire fata de starea in care-i vad ortodocsii, care pun semnul egal intre inchisoarea datornicilor si iad!

In sfarsit, ideea purgatoriala, adica de necesitate a curatirii de consecintele temporale ale pacatelor, preferabil in lumea aceasta, mai aduce folosul duhovnicesc al indulgentelor. Nu este de mirare ca cei care nu cred in Purgatoriu nu cred nici in indulgente. Daca absolvirea data de preot la spovada te curata nu doar de urmarile spirituale ale pacatelor, ci si de urmarile temporale, atunci canonul mai are doar rol pedagogic si nu purgatorial (nici nu mai putem vorbi de un canon penitential) si atunci pentru ce sa te mai chinui ca sa indeplinesti exigentele unei indulgente ? Atunci, un pelerinaj devine o forma de a practica turismul pios, novenele si Ceasurile sunt ceva doar pentru calugari, toate acestea si inca alte indulgente nu mai au rostul de a ne curata de ceva, ca a zis preotul "iertat esti, fiule" si nu mai e nimic de curatat.

Frate, îmi place să cred şi cred cu adevărat că pocăinţa este un proces dinamic, lucrător, trnasformativ. Un proces de creştere. Îl vedem şi ca un urcuş.
Curăţia şi curăţirea nu le văd ca pe ceva static, ca pe un rezultat al unei despăducheri, să zicem, sau al unei şamponeli straşnice. Văd curăţia nu ca adjectiv ci mai degrabă ca verb. E ceva complet lucrător, un proces viu, o înmugurire şi înflorire apoi rodire. Şi continuă şi în Ceruri, pentru cei ajunşi în Împărăţie, în Nesfârşit...
Ca urmare, când preotul acordă dezlegarea de păcate, iertarea, aceasta înseamnă că sunt din nou pus în har şi iată, am din nou şansa, incredibila şansă de a începe devenirea. Devenirea întru Fiinţă.
Curăţia în sine nu valorează nimic dacă nu e pusă în faptele milei. Curăţia sterilă e un nonsens. Curăţia fără jertfă iubitoare e trufie, e iad.
Când preotul dă dezlegarea, curăţia mea e un început. Urmează oricum un efort, un răspuns la har, dacă aleg pe Hristos.

E posibil însă şi aşa: sunt curăţat şi umblu cu nasul pe sus, de curat ce sunt, scrobit în iluziile mele de vameş. Aceasta nu mai e deja curăţie- s-a transformat spontan în a mai neagră murdărie, în mizeria mândriei şi în refuzul harului. Ce poate fi mai urât?

În concluzie, puritanismul nu are ce căuta în viaţa creştinului. Noi înţelegem că a fi curat înseamnă a fi bun de jertfă. Altminteri suntem buni de iad.
Fireşte că preotul dă dezlegare - pentru ca noi să putem din nou lucra! Pe Ogorul Milei. Doar pentru asta, iar nu pentru a lua borcănelul cu dulceaţă, a ne tolăni în fotoliu, a aprinde o pipă şi a citi duios un roman de mers pe jos.

Scuze acum, tre să fug la o porţie de mers ... pe Sus! Aici e deja vremea Liturghiei!
Toate cele bune şi Doamne ajută, frate drag!