Scrieti foarte frumos! Nu am nicio indioiala ca ati citit si studiat mult mai mult decat am facut-o eu. ...Bine, nu e tocmai inaltatoare o astfel de comparatie, pt. ca eu sunt lepra la capitolul cultura.

Desi am citit integral comentariul dumneavoatra, am citat dor sectiunile care fac referire directa la frica despre care vorbiti. Constat ca pentru dumneavoastra frica nu este cea definita in limba romana:

FRÍCĂ s. f. Stare de adâncă neliniște și de tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj, teamă, înfricoșare. ◊ Loc. adj. Fără frică = neînfricat; curajos. ◊ Loc. adv. Cu frică = cu teamă, temându-se. Fără (nicio) frică = cu curaj. Nici de frică = nicidecum, deloc. ◊ Expr. A băga (cuiva) frica în oase = a înfricoșa (pe cineva). A duce frica cuiva (sau a ceva) = a) a-i fi teamă de cineva sau de ceva; b) a-i fi teamă să nu i se întâmple cuiva ceva rău. A fi cu frica în spate (sau în sân) = a fi într-o continuă stare de neliniște, de teamă. A ști de frica cuiva = a asculta pe cineva, fiindu-i frică de el. – Cf. gr. phrikē.

Ma gandesc ca acest lucru induce in eroare. Asa cum s-au inventat cuvinte specifice (har, blagoslovenie etc.), cred ca era cazul si aici. Poate un cunvat nou-nout era mai usor de acceptat. Suna mai putin confuz: "leostismul fata de Dumnezeu" sau "ergivedia de Dumnezeu"

Sentimentul pe care il traiti dumneavostra nu are legatura cu frica. Tocmai ati inventat o noua notiune, care este posibil sa nu fie imparatasita unanim de catre colegii crestin-ortodocsi, dar ati apelat la un cuvant mult prea familiar, cu inteles clar delimitat.

Nu inteleg atunci de ce un copil trebuie sa intre in contact cu aceste notiuni si sa le si inteleaga. Nu stiu cat de benefic si corect moral este sa ii explici unui copil ca ceea ce simte el nu este chiar adevarat. Sa-i spui ca el simte, de fapt, o altfel de frica. Ca frica asata este un " sentiment de o complexitate şi colorit pe care doar meşterul poeziei şi al muzicii l-ar putea sugera" dar el este suficient de copt pentru a-l intelege si a-l accepta. Sau daca nu o poate face, sa lase pe altii mai mari sa decida pentru el ceea ce trebuie sa simta sau ce simte el cu adevarat. El este un copchil caruia nici nu i s-a uscat bine buricul, nu stie el ce simte. Aia nu e frica clasica, e un sentiment "altoit cu mirare, cu nespusă uimire, cu descoperire, cu simţirea Celui împărtăşit (în sfârşit!), cu descoperirea Lui atât cât sufletul a fost vrednic să cunoască."

Si totusi, as fi vrut sa revin la ceea ce am simtit eu cand am intrat in contact cu scrierile despre Dumnezeul crestin-ortodox. Frica mea a fost 100%, fara doar-si-poate, sinonima cu târşa, teama si teroarea, definite in DEX. Vedeti dumneavostra, aici a aparut marea mea problema. ...Cand semeni de-ai mei mi-au cerut sa constientizez ca ceea ce simteam eu nu era frica si dezgust ce izvora din acest sentiment. NU! Eu simt altceva si sunt oameni in masura sa imi explice ceea ce simt eu cu adevarat. Eu nu pot sa-mi constientizez propriile sentimente, ca sunt prea mic si fara carte.

Mai ramane doar sa decidem pentru copiii nostri si momentul in care le este foame, iar daca acesta se manifesta prea devreme, sa le spunem ca nu le este foame cu adevarat, ci ca traiesc un sentiment inaltator, care, intr-un final, ii va duce pe culmile fericirii. Se vor scrie si carti despre asta. Mii de articole, tratate gigant si milioane de oameni culti care vor spune ca foamea nu este niciodata ceea ce am crezut noi initial, in ignoranta noastra, purtand ochelarii logicii pure dar limitative.