Religia nu mai este obligatorie in scoala

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Inorogul

Test pentru clasa pregatitoare!
Incercuiti cuvantul care nu se potriveste in urmatoarea serie:

frica, firesc, dulceata, bucurie.

.......:) Of, Inorogule!....
Siguranţa de sine în chestiuni care vă depăşesc cugetarea şi simţirea vă face comic.
De aţi rămâne mai puţin voluntar şi încrâncenat, aţi putea fi chiar simpatic. Aşa însă vă arătaţi singur ca penibil şi tare neînţelegător... Pui îndărătnic ar mai merge, e-n firea puiului necopt, dar catâr bătrân e deja un lucru supărător...
Eu totuşi mai încerc o dată, chit că îmi pare că ţineţi morţiş să vă autosabotaţi la nesfârşit puterile înţelegătoare ale minţii.
Bunule om, scăpaţi câteva minute de cămaşa nesuferită care vă siluieşte mintea şi lăsaţi să răzbată în cămările mai adânci ale sufletului dvs. omenesc şi o altă înţelegere!
De ce vă faceţi singur rău, contorsionînd un înţeles simplu, delicat şi gingaş?
Cu ce folos vă alegeţi de respingeţi lumina şi ingurgitaţi lăturile întunericului?

*

Frica lui Dumnezeu, Inorogule, nu este o frică obişnuită ci un simţământ altoit cu mirare, cu nespusă uimire, cu descoperire, cu simţirea Celui împărtăşit (în sfârşit!), cu descoperirea Lui atât cât sufletul a fost vrednic să cunoască.
Din această frică, la care voi reveni imediat, îţi schiţez doar, acum, că într-adevăr răsar bucuria, liniştea, pacea, toate bunurile fireşti ale omului.

*
M-aş bucura acum să înţelegi, fie şi măcar în zarea unor minime aproximări ori vagi încadrări intelectuale, de ce unii dintre noi stăruim să voim a fi creştini şi ce rol joacă frica lui Dumnezeu în această statornică alegere a noastră.
Nu ştiu cum simte şi cum cugetă un creştin catolic sau protestant aceste lucruri, însă eu m-am regăsit în împărtăşirile altor creştini ortodocşi şi susţin, prin urmare, punctul meu de vedere ca om creştin ortodox.

*
Frica lui Dumnezeu este un simţământ de o complexitate şi colorit pe care doar meşterul poeziei şi al muzicii l-ar putea sugera într-o oarecare timidă măsură. Cu totul dificil îmi este aşadar a-ţi comunica acest fapt al fiinţei mele omeneşti şi totuşi, deoarece miezul acestei sfinte frici este iubirea, ea mă îmboldeşte şi mă poartă să îţi scriu mai departe, cu speranţă...
S-a întâmplat în viaţa mea, nu de puţine ori, să nimeresc unghiuri sau ferestre ale fiinţării din care Dumnezeu să îmi apară cu totul altfel decât de obicei. Ca un simţământ, ca o chemare, ca o putere, ca o posibilitate nesfârşită, ca o garanţie totală, ca o împlinire absolută, ca o dezlegare desăvârşită, ca un cântec dulce, ca o sărbătoare a fiinţei mele, ca o uluire împlinită, ca o suspendare a mea, ca o mângâiere, ca un zâmbet preabun, ca o încuviinţare, ca o privire luminoasă şi blândă, ca un tremur uşor al aerului, ca un cald vânticel, ca o smulgere, ca un tremur, ca un izvor proaspăt, ca un belşug auriu, ca suspendarea unui supliciu, ca înzdrăvenire totală a unei slăbiciuni, ca mersul dobândit de un olog, ca vederea recăpătată de un orb, ca auzul reîntors într-un surd, ca îmbrăţişarea unui părinte care îşi prinde copilul în ultima clipă a prăbuşirii când, abia şoptit, mai apucasem să scap "Tată, iartă-mă!"....
Şi cunoscînd aşa pe Dumnezeu, fiind înstăpânit de El, hohotind în mine plânsul total al unui suflet necăjit de om ca toţi oamenii, plânsul eliberării şi al limanului, am luat aminte la un fapt nou care se iţea înlăuntrul meu: o tăcere vorbitoare, o tăcere cunoscătoare, care cunoştea fiind cunoscută, care se împărtăşea modelîndu-mă, prefăcîndu-mă, înnoindu-mă - o tăcere a recunoştinţei.
Nu-mi este astăzi cu putinţă ca, trăind de nenumărate ori această stare a fiinţei mele, adăpîndu-mă ca un însetat din izvorul acestei alinări şi întremări ne nespus, nu-mi este cu putinţă aşadar să nu sufăr când mă găsesc aşa cum văd singur că sunt: grosolan, înnămolit, împietrit, neputincios, rău şi păcătos. Să am parte de Acest Dumnezeu şi să devin mereu tot mai conştient cum toată suflarea Îl are pe Acest Dumnezeu Alfa şi Omega şi totodată să mă port prin alegerile mele mai urât decât cea mai scârboasă creatură,
asta mă sfâşie cumplit şi mă omoară, mă duce la ură de mine însumi şi la imensă amărăciune. Cum nu voiesc eu să mă lepăd de ale mele şi să fiu cu El, în El, iar El în mine - e toată ura mea pentru mine şi toată nebunia mea pe care o voiesc sfărâmată dar tot eu o refac şi o pornesc ca o maşină stricată care seamănă gest după gest aceleaşi seminţe de otravă pe ogorul morţii.
E multă suferinţă în această stare de acest soi de conştientizare şi trăire amplă, zguduitoare. Şi dacă n-ar fi tot El Care să lucreze mai departe în mine, starea aceasta m-ar omorî. Aşa însă, prin El, starea aceasta mă perpeleşte, mă zdrobeşte şi totodată mă curăţeşte, mă întregeşte. Mă întregeşte cu El, atât cât pot eu primi pe El în mine, în cele dinlăuntru ale mele.
Aceasta este frica lui Dumnezeu, o suferinţă imensă izvorâtă din uimitoarea, năucitoarea apropiere dintre mine şi El, din contopirea pe care eu nu o pot înţelege dar o simt şi o resimt, adesea... Sufăr pentru că nu izbutesc să fiu cum năzuiesc, cunoscîndu-L, să fiu. Sufăr pentru că înţeleg uneori cu o copleşitoare evidenţă cum sunt eu şi cum este El şi cum totuşi, înţelegînd, eu Îl alung, Îl rănesc, iar El mă acceptă aşa cum sunt, mă iubeşte, mă poartă în Răbdare şi Dor...
Iar uneori, după măsuri şi taine pe care nu le pricep, frica aceasta a conştiinţei mele chinuite şi scârbite de sine face loc unei mari linişti, unei păci adânci, unei însufleţiri uimitoare, unei vederi încă neformulabile, unei bucurii cum nu cunoc nici măcar prin asemănare vagă pe lume: e clipa când, mereu retroactiv, resimt picătura de viaţă dăruită mie după oceanele de suferinţă şi amărăciune ale trădării mele nebuneşti şi ale căutării realipirii şi reîntregirii vindecătoare.

Pentru acestea toate şi pentru multe altele pe care nu sunt vrednic să le exprim, eu Inorogule mulţumesc lui Dumnezeu pentru sfânta frică pe care I-o port şi pe care i-o datorez, întrucât frica aceasta e tot din darul Lui, tot din Mila Lui, tot din Iubirea Lui.

Cât de sărac e omul fără aceste simţăminte, cât de sărac am fost când mă credeam bogat ca şi tine, cât de mult mă înfricoşez ca Domnul să nu mă lase iar în lumea de fumuri strâmbe şi reci ale unei minţi închise în tiparniţa de lut a unor rătăciri oarecare şi nesfârşit rotitoare în caruselul putreziciunii...

Prietene,din cele spuse de tine rezulta ca ti s-a parut ca ai fost crestin,dar erai tot ce esti si acum,tot mort in pacate erai.Acum,intr-un final,cand ai ales sa fi fara ocolisuri ce ai fost mereu,ai fost sincer fata de tine.Daca ai fi inteles vreodata cine este Dumnezeu, ai fi avut teama de EL adica(in sens crestin): dragoste,reverenta,credinta,bucurie,uimire,recunos tiinta, si ti-ai fi urmat calea pe acest drum.Teama de Dumnezeu nu inseamna pt un crestin o frica paralizanta,ce ai trait tu era teama sufletului tau care,prin pacatul pe care zici ca il facei,simtea ca il omorai si ca il indepartezi de Dumnezeu,de dragostea Lui.Totusi patima prietene poate fi invinsa, Dumnezeu este mai puternic decat cel care te-a robit pe tine,Hristos l-a invins.Iti raspund la acel pasaj biblic,pe larg,desi imi este evident ca nu ai nici cea mai vaga idee despre contextul lui,cand o sa raspunzi la o solicitare a mea,mai veche,cu privire la afirmatii pe care le-ai facut cu privire la Avraam.Pana acum nu ai reusit sa compui o singura fraza,da-mi o dovada de buna-credinta si voi raspunde si eu.

Prietene exista nadejde,putere si speranta,trebuie doar sa faci un lucru foarte greu: sa mergi in fata lui Dumnezeu sincer
fata de EL si fata de tine,fara scuze,lasitati,ticalosii si pretexte.Altfel vei muri in pacatele tale pe alegerea ta si nu va trebui sa te judece Dumnezeu pt ca la Judecata sufletul tau va duce cu el urmele lasate de pacatele tale si cand totul va fi pus in lumina lui Dumnezeu te vei osandi singur.Iti astept comentariul la Avraam si apoi iti promit ca iti spun si eu cre cred despre acel pasaj

În prealabil postat de Ioan_Cezar

.......:) Of, Inorogule!....

Frica lui Dumnezeu, Inorogule, nu este o frică obişnuită ci un simţământ altoit cu mirare, cu nespusă uimire, cu descoperire, cu simţirea Celui împărtăşit (în sfârşit!), cu descoperirea Lui atât cât sufletul a fost vrednic să cunoască.
Din această frică, la care voi reveni imediat, îţi schiţez doar, acum, că într-adevăr răsar bucuria, liniştea, pacea, toate bunurile fireşti ale omului.

.............................................

Frica lui Dumnezeu este un simţământ de o complexitate şi colorit pe care doar meşterul poeziei şi al muzicii l-ar putea sugera într-o oarecare timidă măsură.

.............................................

Aceasta este frica lui Dumnezeu, o suferinţă imensă izvorâtă din uimitoarea, năucitoarea apropiere dintre mine şi El, din contopirea pe care eu nu o pot înţelege dar o simt şi o resimt, adesea...

Scrieti foarte frumos! Nu am nicio indioiala ca ati citit si studiat mult mai mult decat am facut-o eu. ...Bine, nu e tocmai inaltatoare o astfel de comparatie, pt. ca eu sunt lepra la capitolul cultura.

Desi am citit integral comentariul dumneavoatra, am citat dor sectiunile care fac referire directa la frica despre care vorbiti. Constat ca pentru dumneavoastra frica nu este cea definita in limba romana:

FRÍCĂ s. f. Stare de adâncă neliniște și de tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj, teamă, înfricoșare. ◊ Loc. adj. Fără frică = neînfricat; curajos. ◊ Loc. adv. Cu frică = cu teamă, temându-se. Fără (nicio) frică = cu curaj. Nici de frică = nicidecum, deloc. ◊ Expr. A băga (cuiva) frica în oase = a înfricoșa (pe cineva). A duce frica cuiva (sau a ceva) = a) a-i fi teamă de cineva sau de ceva; b) a-i fi teamă să nu i se întâmple cuiva ceva rău. A fi cu frica în spate (sau în sân) = a fi într-o continuă stare de neliniște, de teamă. A ști de frica cuiva = a asculta pe cineva, fiindu-i frică de el. – Cf. gr. phrikē.

Ma gandesc ca acest lucru induce in eroare. Asa cum s-au inventat cuvinte specifice (har, blagoslovenie etc.), cred ca era cazul si aici. Poate un cunvat nou-nout era mai usor de acceptat. Suna mai putin confuz: "leostismul fata de Dumnezeu" sau "ergivedia de Dumnezeu"

Sentimentul pe care il traiti dumneavostra nu are legatura cu frica. Tocmai ati inventat o noua notiune, care este posibil sa nu fie imparatasita unanim de catre colegii crestin-ortodocsi, dar ati apelat la un cuvant mult prea familiar, cu inteles clar delimitat.

Nu inteleg atunci de ce un copil trebuie sa intre in contact cu aceste notiuni si sa le si inteleaga. Nu stiu cat de benefic si corect moral este sa ii explici unui copil ca ceea ce simte el nu este chiar adevarat. Sa-i spui ca el simte, de fapt, o altfel de frica. Ca frica asata este un " sentiment de o complexitate şi colorit pe care doar meşterul poeziei şi al muzicii l-ar putea sugera" dar el este suficient de copt pentru a-l intelege si a-l accepta. Sau daca nu o poate face, sa lase pe altii mai mari sa decida pentru el ceea ce trebuie sa simta sau ce simte el cu adevarat. El este un copchil caruia nici nu i s-a uscat bine buricul, nu stie el ce simte. Aia nu e frica clasica, e un sentiment "altoit cu mirare, cu nespusă uimire, cu descoperire, cu simţirea Celui împărtăşit (în sfârşit!), cu descoperirea Lui atât cât sufletul a fost vrednic să cunoască."

Si totusi, as fi vrut sa revin la ceea ce am simtit eu cand am intrat in contact cu scrierile despre Dumnezeul crestin-ortodox. Frica mea a fost 100%, fara doar-si-poate, sinonima cu târşa, teama si teroarea, definite in DEX. Vedeti dumneavostra, aici a aparut marea mea problema. ...Cand semeni de-ai mei mi-au cerut sa constientizez ca ceea ce simteam eu nu era frica si dezgust ce izvora din acest sentiment. NU! Eu simt altceva si sunt oameni in masura sa imi explice ceea ce simt eu cu adevarat. Eu nu pot sa-mi constientizez propriile sentimente, ca sunt prea mic si fara carte.

Mai ramane doar sa decidem pentru copiii nostri si momentul in care le este foame, iar daca acesta se manifesta prea devreme, sa le spunem ca nu le este foame cu adevarat, ci ca traiesc un sentiment inaltator, care, intr-un final, ii va duce pe culmile fericirii. Se vor scrie si carti despre asta. Mii de articole, tratate gigant si milioane de oameni culti care vor spune ca foamea nu este niciodata ceea ce am crezut noi initial, in ignoranta noastra, purtand ochelarii logicii pure dar limitative.