[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Florinvs

Din pacate nu este asa! Acum multumesc lui Dumnezeu ca macar o data am putut iubi pe cineva si ca atunci nu am ezitat si am convingerea ca am facut tot ce a depins de mine ca sa fiu cu aceea persoana!

Acum am ajuns la punctul la care nu mai stiu ce sa mai fac. Stiu ca poate este pacat fata Dumnezeu, dar pur si simplu nu poti fi fericit cand esti singur.

De ce să fie păcat, Florine?
Dacă ne uităm în Facerea, vedem că de la început Dumnezeu a socotit că nu e bine să fie omul singur. Aşa a făcut Domnul să vină şi Eva, lângă Adam.
Uite un link pentru un cuvânt pe care îl găsesc frumos, aşadar folositor, aparţine lui Traian Dorz (din care îi plăcea Părintelui Teofil Pârâianu să citeze - îi recita des poeziile).
http://comorinemuritoare.ro/bLOGOS/?p=19588

Spui că nu mai ştii ce să faci... Ce să faci frate, decât să cauţi şi să faci voia lui Dumnezeu mai departe. E lucru bun, cel mai bun.
Acuma, dacă nu ai chemare sau dorinţă pentru mănăstire, sunt tentat să îţi zic două lucruri:
a) Omul când voieşte ceva se şi osteneşte niţel; mai caută, mai încearcă, mai întreabă... Poate n-ar strica să fii şi tu niţel mai activ, mai căutător, ştiu şi eu... Multe femei or aştepta un soţ, precum mulţi bărbaţi îşi doresc o soţie.
b) Ceva îmi spune (temerile mele aiurite, desigur) că poate uneori ne poticnim exact de ce căutăm să obţinem. Adică, în cazul ăsta, zici că vrei o soţie credincioasă. Că bun lucru e o familie unde femeia e credincioasă, adevărată mângâiere pentru un creştin. Dar, frate, astăzi nici noi nu suntem ce am fost, noi bărbaţii... Lumea e niţel cam răvăşită şi cam răsturnată, nu văzuşi? Mai găseşti oameni cuminţi, în sensul cunoscut din bunici şi alţi moşi? Nimeni nu mai e pe la noi, în vremurile astea, cum a fost cândva românul, bărbatul şi femeia. Să nu fim aşadar prea pretenţioşi, că nici noi nu suntem prea breji, să mă ierţi de opinie...
Şi apoi, oare dragostea nu ştie ea să poarte şi pe ale celuilalt? Oare puterea iubirii creştine nu face adeseori minuni? Oare un soţ cu adevărat credincios nu este deja o bucurie pentru soţie şi copii? Oare nu devine el treptat un model şi pentru soţia mai puţin credincioasă?
Numai să fie cu adevărat credincios, adică om cu milă şi cu răbdare, cu înţelegerea şi toate celelalte pe care le are iubirea, dragostea cântată de Pavel în I Corinteni.

*
Mi-e greu să mă dau pe mine exemplu, însă acum sunt silit s-o fac pentru că găsesc că momentul e potrivit. Poate ţi-o folosi, ştiu şi eu... Voia Domnului!
Uite, eu am fost primul care a alergat în Biserică. M-am spovedit primul, am învăţat primul rânduielile şi multe care ţin de cultul nostru creştin. Soţia, care n-a avut nici măcar o mamă şi o bunică credincioasă cum am avut norocul să am eu, a fost la început rezervată. Nu împotrivă ci prudentă. Voia să vadă efectul, roadele, folosul. După vreun an, doi, a făcut şi ea pasul.
Astăzi, Florine, dacă e să răspund onest la întrebarea care din noi doi e vrednic să poarte numele de creştin, prin faptele sale, răspund fără ezitare: soţia mea! M-a întrecut cu mult, deşi a venit mai târziu la credinţă. M-a întrecut mult în toate, te rog să mă crezi pe cuvânt. Am mereu de învăţat de la ea şi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit o aşa soţie. Nu spun ce bine e pentru copiii noştri, avînd aşa o mamă... Pocăinţa ei este vie, palpabilă, cu multe roade.
Dacă m-aş fi grăbit să fiu prea critic, nerăbător şi să o resping, am fi pierdut cu toţii foarte mult.
Deci acolo unde unul are măcar o firimitură de credinţă, sau măcar îşi doreşte să aibă, e posibil ca Domnul să sporească familia tocmai prin celălalt, prin soţ/soţie, chiar şi prin vreunul dintre copii. Eu aşa am văzut, mă ierţi de împărtăşire şi de opinie,
Doamne ajută!

P.S. Uite şi câteva tehnici secrete, pentru ieşirea din impas: https://bisericasecreta.wordpress.co...-duhovnicesti/