[RaduMocanu]

Moşul creştinilor

E adevărat că, de prin secolul al IV-lea, omenirea, şi în special creştinătatea, a sărbătorit un “moş al darurilor”. Acesta este nimeni altul decât Sfântul Nicolae, cel care avea obiceiul de a lăsa milostenii, în ascuns, nevoiaşilor. Viaţa sfântului consemnează ajutorul oferit unei familii care, din cauza sărăciei, înclina să cadă în păcatul desfrâului. Pungile cu galbeni strecurate periodic de către episcopul Mirei aveau să salveze situaţia, însă “filantropul” este descoperit. Câte familii nu a ajutat însă Sfântul Nicolae fără ca minunatele fapte să fi fost consemnate? Pentru ajutorul primit în nenumărate rânduri şi graba cu care sfântul a răspuns mereu la rugăciuni, cultul său s-a răspândit în întreaga creştinătate. În amintirea dărniciei sale, părinţii şi-au mângâiat copiii cu mici daruri. Secolul marketingului l-a transformat însă pe Sfântul Nicolae într-un personaj mai puţin creştin, coborât mai degrabă din platourile de la Hollywood decât din icoană.

În uitarea ei de Dumnezeu, omenirea l-a înlocuit pe Sfântul Nicolae cu un moş păgân. În fapt, un idol pe care îl aşteptăm cu atât de multă nerăbdare tocmai când se naşte cel mai mare Dar al omenirii, însuşi Domnul Iisus Hristos. În neuitarea noastră, în decembrie, începem să forfotăm. Străzile sunt luminate, magazinele îşi umplu rafturile, iar în pieţele cetăţilor de astăzi tronează câte un brad. Copiii îşi pregătesc în avans câte o listă cu daruri; chiar şi modestă, tot listă e. Îşi creează aşteptări şi visuri alimentate de Moşul de la Hollywood. Trăiesc cu emoţie întâlnirea cu acest personaj la grădiniţă sau la şcoală. Mai apoi, peste ani, tot balonul de săpun se sparge şi micuţii prind minciuna. “Moşul sunt părinţii, toate sunt legende”. Moşul cel vesel şi frumos îmbrăcat nu există, Crăciun, cel de la Betleem, e şi el un mit. Bulversaţi de o lume a consumismului, ajungem să luptăm pentru a distinge între realitate şi marketing. Ori de câte ori punem mai mult suflet în goana după cadouri, în aşteptarea aproape pătimaşă a Moşului, să ne gândim că în fapt merităm doar o nuieluşă. Şi dacă sub bradul german nu vom găsi nici un dar, să ne îndreptăm inimile spre ieslea din Betleem, acolo unde se află cel mai frumos cadou primit de întreaga omenire. În fapt, e şi darul meu, şi al vecinului de bloc sau al celui mai uitat beduin din ţinuturile arse ale Sinaiului. E însuşi Dumnezeu, venit, aşa cum spune colindul, Mititel Înfăşăţel şi pentru care Măicuţa Sfântă n-a avut nici măcar scutecele.

A dărui e un sentiment nemaipomenit

Trăiesc de ceva vreme experienţa Crăciunului în Occident. În Marea Britanie, loc ce mi-a devenit ca trăire extrem de cunoscut, am avut dezamăgirea să descopăr copii care nu cred în naşterea lui Iisus ca Dumnezeu. Cu mare tristeţe a trebuit să realizez că pentru ei Iisus Hristos e un personaj istoric şi oarecum enigmatic. La vremea copilăriei, am scotocit ani

de-a rândul casa mamei pentru a găsi darurile de Crăciun cu mult timp înainte. De multe ori, mi-am stricat singură surpriza. E uimitor să întâlnesc în Londra copii de 10 anişori care încă mai cred cu tărie în existenţa unui moş extrem de darnic, cu puteri magice. Copiii îşi pun dorinţe şi se roagă acestui moş. Am întâlnit chiar şi adulţi care au cerut de la Moş Crăciun un an mai bun, fără şocuri economice sau chiar l-au rugat să aducă sănătate. Occidentalii, fără tendinţă de generalizare, îşi îndreaptă oarecum busola într-o direcţie ce nu aduce decât efemer. Dincolo de toate însă, a dărui e un sentiment nemaipomenit pe care l-au experimentat mai toţi sfinţii Ortodoxiei. Însă, cum recent îmi spunea un părinte grec, trebuie să fim atenţi în numele cui o facem.