[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Igor_Paslusnik

Pelerin spre apus, să fiu puţin mai destins, că o smintim iar pe Corinuşa, cu tot respectul pentru munca ta, dar pentru mine, acolo nu-i cuvântul lui Dumnezeu. Pentru mine-i zero. Nişte... gânduri... Ale tale şi-a unuia... De undeva... Necreştin. Ţi-ai pierdut timpul ca să scrii şi mi-ai pierdut şi mie timpul, ca să citesc. Şi îţi pierd şi alţii timpul, care mai citesc.

Nu ştiu cum ai reuşit, cu siguranţă l-ai fi citit pe Calvin, dar eşti exact în acelaşi duh. Simt acelaşi duh ca al lui Calvin.
M-am pus şi eu, întro zi, să citesc, fără binecuvântarea duhovnicului, din Calvin.
Am mers la bibliotecă, (că eu n-am avut aşa ceva acasă) şi din cele 10 volume mari şi groase, verzi, ţin minte, câte 900-1000 de pagini avea fiecare volum, scria Calvinelu cu zor. Şi mă pun şi citesc. Şi citesc câteva pagini, prind o idee, zic în sinea mea: ce bine că înţeleg ceva. Eram în seminar. Căutam care-i credinţa adevărată. Şi citesc o oră, şi citesc două ore. Şi Calvin al meu, dezvolta o idee, frumos de tot o dezvolta. Spuneam, mai puţin şi vorbeşte ca Sfinţii Părinţi. Dar apoi, stupoare, venea cu idea a doua şi demola la pământ tot ce a dezvoltat în prima idee. Ca şi cum n-ar fi existat prima idee. Făcea praf din prima idee. Apoi venea cu a treia idee, şi spunea de unde provine prima idee. Şi cu ideea a patra, spunea de ce a demontat prima idee, cu ideea a treia, prin ideea a doua. Şi cu idea a cincea, spunea de ce e nevoie de ideea a patra, să le explice pe primele trei idei.

Înţelegeţi? Nici eu... :) Şi ăsta era Calvin...

Măi fratele meu, am închis cartea după vreo 5 ore, de atenţie încordată, ca să înţeleg, şi după vreo 100 şi ceva de pagini de citit, că n-am putut mai mult şi n-am mai putut continua, aveam o durere de cap! Ferească Dumnezeu, îmi exploda capul de durere de cap.

Eram şi mânios, nervos, îmi spuneam: cum Dumnezeule mare, să vorbeşti despre... nimic? Absolut asta am simţit că spune: nimic. Nu tu un verset scripturistic, nu tu o idee logică, montată frumos, pe alte idei, ale altor sfinţi, dezvoltată în armonie cu ei, în ansamblu pe subiectul vorbit, nimic. Absolut nimic.

Am zis că nu mai pierd timpul în asemenea hal, în viaţa mea! :) Doamne, ai milă...

Şi apoi, ultima jumate de oră, că se făcea ora 4, închidea biblioteca, m-am pus să citesc din Sfântul Ioan Gură de Aur!
Parcă deodată primeam apă. Să mă răcoresc. Parcă mi se parfuma creierul! Aşa odihnă şi miros al cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur... şi gingăşie a sfinţeniei... În fraze şi-n alcătuire. Parcă el se făcea drumul de la Adam, la Hristos, pentru noi, creştinii. Doamne ce cuvinte rostea Sfântul Ioan, cât tot aurul din lume...

Parcă a stat lângă mine, Sfântul loan Gură de Aur, şi a văzut cum mă chinui cu Calvin şi parcă aştepta ca să termin chinul. Apoi parcă m-a luat de mână, şi m-a îndreptat la una din cărţile lui. Am luat PSB 21, Omilii la Facere.
Doamne, cât adânc de înţelepciune al Duhului Sfânt, vorbeşte prin Sfântul Ioan, chiar şi acum, că nu numai că la ora 4 am ieşit din bibliotecă fără durere de cap, dar eram vesel, voios, zâmbeam citind ultimele rânduri... Şi n-am citit decât vreo 10 pagini...

Ei bine, ferească Sfântul, aşa duh simt şi la tine, ca al lui Calvin. Bine, mai moderat, dar parcă strigi după ajutorul lui Calvin, în cuvintele tale...

Pelerin, frate de suferinţă ! Versete ! Cuvântul lui Dumnezeu. Negru pe alb. Că nu mai citesc altfel. Tu vrei să mă chinui :) Nu că să vezi, c-o fi, c-o păţii. Nu! Scurt pe doi. Asta şi asta. E bine pentru că... Nu e bine pentru că...

Vrei Sola Scriptura? Poftim Sola Scriptura.
Eventual şi Sfinţii Părinţi. Aş fi încântat să citez din Sfinţii Părinţi, despre Sfintele Icoane, Sfânta Cruce şi închinare.
Deci dacă tu spui că ai citit tot ce am scris eu până acum şi tu asta scrii, ca rezultat la ce ai citit, să-mi fie cu iertare, dar trebuie să ne repetăm. Dar mă repet, cu tot dragul. Jertfă. Nimic al meu.

Dar nu denigra cuvântul lui Dumnezeu. Am dat 9 exemple scripturistice, ţi-am cerut demontează-le pe acelea. Şi mai sunt. Deci, logica ta, gândirea ta, inima ta. De ce crezi că nu am dreptate în ce spun. Sau dacă am dreptate, ce anume te opreşte ca să devii creştin. Să ieşi din ereziile calvine.

Şi gata. Te-ai scăpat de erezii.

Dar scrie viu. Nu vorbim vorbe, vorba ta. Nu pierdem timpul. Bine? Te rog frumos.

Pace :)

E amuzant cum ai povestit prima ta experienţă de lectură din Calvin (eu nu l-am citit încă), îmi şi imaginez elevul de seminar aflat în aşa ipostază...:)
Pe de altă parte, experienţa ta unică din adolescenţă nu poate fi, sper că eşti de acord, un argument pentru evaluarea de un fel sau altul a unuia de calibrul lui Calvin. Nu ştiu ce scrie dar sunt sigur că nu scrie copilării sau nerozii, câtă vreme sunt sute de milioane de oameni care îl găsesc vrednic de crezare, de atât amar de vreme. Şi nu sunt toţi bătuţi în cap, dacă răsfoim materialele scrise de ei. Ba încă, aşa cum am aflat chiar la Teologie în Bucureşti, azi le datorăm destule în materie de Istorie a Bisericii. Prinrte altele, modul cum să ne apropiem de textul biblic, în anumite privinţe strict tehnice. Nu o spun ei, nu se laudă: o spunem noi, ortodocşii, cu smerenie - întrucât părinţii profesori de la Facultatea de Teologie sunt, din fericire, oameni smeriţi şi recunoscători celor de la care au avut de învăţat câte ceva. Că n-o fi chiar ce aşteptăm noi, ortodocşii, nu-i de mirare. Noi avem altă alcătuire, alte preferinţe, suntem sensibili la alt tip de discurs, asta ca să mă refer strict la întâlnirea cu un text, la actul de lectură. Că nu vorbesc acum de Evanghelia şi de Adevăr ci doar de psihologia lecturii la care, dealtfel, te-ai referit şi tu mai întâi fără să îţi dai seama, poate.
Aşadar, faptul că ai avut acea experienţă la lectură nu e nici pe departe, pentru mine, un argument teologic sau duhovnicesc. Şi pe mine mă durea capul când citeam chestii precum "psihicul e funcţie a vieţii de relaţie" sau, mai târziu, cărţi duhovniceşti. Începătorul are varii rezistenţe la texte cu care nu e familiarizat. Să fim deci rezonabili în interpretarea unor astfel de întâmplări.

Rămâne totuşi amuzant ce ai povestit.
Şi o întrebare la final: nu crezi că uneori credinţa e purtată şi de meditaţia la cele Dumnezeieşti? Adică omul viu, credinciosul, nu îşi pune şi el întrebări, nu îşi analizează critic cugetarea, nu caută să se asigure că nu e în înşelare etc.?
Uite, ca să ai o dovadă că de fapt aşa şi stau lucrurile, dincolo de trimiterea la Psalmul 1 mai întâi, îţi transcriu dacă vrei câteva pagini despre aceste binecuvântate frământări ale conştiinţei credinciosului chiar din sfinţii noştri, de pildă din Sfântul Siluan sau Cuviosul Sofronie. Oho, mai am şi din alţii, e plină Ortodoxia noastră de oameni care şi-au trăit credinţa inclusiv în frământările minţii, până au ajuns la Limanul Liniştirii... Fără nelinişte nici nu ar mai fi avut vreun rost Liniştea. Fără căutare, nu ar mai fi Liman.

În ce mă priveşte urmăresc cum îşi desfăşoară Pelerinul eseul şi îi doresc spor la cugetare, simţire şi scris.
Apoi mai vorbim, poate reuşim ceva dialog pe text.
Doamne ajută!