[Ioan_Cezar]

Ce bine că discutăm!, vorba lui Igor...:)

Da, Bogdan frate, realitatea aceasta fiinţială care este persoana ("formă de fiinţare", cum o numeşte Cuviosul Sofronie) poate fi pentru cugetarea noastră şi, de fapt, merită să fie aşa: un subiect central, poate chiar crucial. Nu întâmplător, cred, părinţii Stăniloae şi Sofronie au fost hotărâţi, în timpul vieţii lor pământeşti, să cunoască în chipul cel mai deplin, pe cât le era cu putinţă, persoana şi să scrie nouă unele cugetări pe această temă. Nu ştiu în ce măsură au şi reuşit, bunii, ceea ce şi-au propus, însă îmi e limpede că paginile scrise de ei pe tema persoanei sunt dintre cele mai bogate în conţinut, dintre cele mai concentrate şi stimulative din tot ce am citit. Nu-i vorbă, toţi scriitorii mari au lăsat texte admirabile în legătură cu persoana, fiecare punînd în inspirată lumină un aspect sau altul din fiinţarea omului ca persoană sau către persoană. Dintre psihologi, îi admir îndeosebi pe Carl Rogers şi pe G.W. Allport.
Eu fac distincţie între om şi persoană, între individ şi persoană. O distincţie imperioasă pentru ca mintea mea să nu devină încă mai confuză decât este...:)
De pildă, eu nu consider că nou-născutul şi, în alt plan, bolnavul psihotic (cel care a pierdut, fie şi temporar, conştiinţa identităţii sale şi a raporturilor cu semenii) sunt persoane; deşi sunt oameni, indiscutabil. Primul, pentru că nu a deprins, încă, meşteşugul dragostei. Al doilea pentru că l-a pierdut...
Distincţiile acestea vin din criteriile care ne ghidează accepţiunea termenului de persoană, om, individ etc.
În accepţiune foarte generală, de maximă generalitate, putem spune ca şi Cătălin că orice om este o persoană. Dar această accepţiune păcătuieşte prin neglijarea, ori de-a dreptul negarea unor însuşiri care fac diferenţa între om (concept cu sferă maximă şi conţinut minim) şi persoană (extremă specificitate). Un copil de grădi, să mă ierte Cătălin, nu poate identifica deosebirile dintre om şi persoană, chit că s-ar putea să trăiască concomitent ambele forme ale fiinţării...:)

*

Aş vrea să dau curs năzuinţei mele şi bucuriei de a dezbate cu fraţii tema persoanei, a individului şi persoanei... Cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să şi facem aceasta, treptat...
Deocamdată mă reţin, din motive de prudenţă, aş zice, şi aleg să închei postarea aceasta în ton de glumă, aparent. Un fel de amuzament îmi dă târcoale acum, deşi haloul este unul al plânsului, din câte simt...
Ştii că băiatul acela s-a trezit într-o dimineaţă, parcă, gândac. Şi pus în faţa acestei cutremurătoare evidenţe, personajul kafkian (omul sau gândacul, de acum eu nu ştiu) începu, din câte am aflat de la un cârcotaş, să se lamenteze: "Aoleu, vai şi vai...! Cum mă mai duc eu astăzi la serviciu? Cum să mă prezint în halul ăsta?" ........:)))

P.S. Şi totuşi, punctez: eu aleg să cuget persoana camuflată în individ, oricât de neaşteptat ar suna aceasta...:) Şi, fiinţînd omul astfel, vine o vreme când individul şi persoana dau tainic o luptă pe viaţă şi pe moarte în om; fiecare cu armele proprii, s-ar părea, deşi eu cred că bătălia se dă doar cu armele persoanei...:) Deznodământul fericit fiind atunci când biruieşte omul ca persoană - aşa cum se întâmplă când sămânţa piere ca sămânţă şi trăieşte de acum doar ca arbore... Atâta doar că acest arbore al persoanei e unul de smerenie... Roadele fiind dulci, în ciuda rădăcinii amare... De nu se lasă cuprins de persoana dinlăuntrul său, de nu se lasă îmblânzit, de nu se lasă transfigurat în duh ca persoană, omul moare. Sfârşeşte iremediabil ca individ, ca un încremenit în proiect.
Persoana vieţuieşte in nucce înlăuntrul individului, cred. Boala, căderea, stagnarea şi eşecul ei poartă numele de individualism. Căderea noastră în această însuşire rapace, cred că de fapt o urâm noi şi Domnul - iar nu pe individ!
Însă, prin pocăinţă şi har, prin retragerea liberă şi eroică din tot ceea ce corupe şi deviază destinul personal din individ, potenţialul persoanei se împlineşte (omul devine ceea ce era de la bun început - persoană) sub următoarea formă deplină: pacea călătoriei libere a unui om, ca re-naştere continuă de persoană înlăuntrul sinelui, în nesfârşita lumină a dragostei...:) Un drum punctat de durere şi bucurie, cu veghea permanentă a Mângâietorului. Murim în ceva, care ne răpea fiinţarea, pentru a renaşte tot mai deschişi în cineva... Mereu şi iar mereu aşa... Sarcina noastră e să devenim dezmărginire, păstrînd totodată finitul care suntem. Imposibil, nu-i aşa?
Şi tocmai aici Se arată Domnul.

"El i-a zis: Vino!" (Mt, 14-29)