[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Capy

Atunci cand ne-a creat, Dumnezeu ne-a dat cele mai de sus, adica chipul si asemanarea, dar noi nu le-am pastrat, ci le-am pierdut. (Vlădica Hierotheos Vlachos)

Dubioasă afirmaţie.
*

Pe de altă parte, un autor scrie foarte frumos aici:
... pentru a nu mai eşua într-o definiţie substanţialistă a persoanei (s.m.), ar trebui să încetăm să mai întrebăm "ce este persoana?", întrebând în schimb, "cum apare persoana?" Aceasta pentru că apariţia persoanei nu este doar simplu mijlocită de un text teologic; dacă ar fi aşa, am fi "cei mai de plâns dintre oameni" (I Cor. 15, 14-19). Inefabilitatea persoanei nu ar trebui să ţină aşadar de o presupusă limitare a ei la domeniul gândirii, ci de însăşi condiţiile arătării ei (adeseori de altfel, urma ei se pierde în gândire). Dimpotrivă, textul este produs de faptul arătării persoanei. Ca orice mărturie, textul este consecinţa unei epifanii, a unei arătări; este răspunsul la o somaţie. Prin urmare, textul nu "arată" persoana, ci întotdeauna faptul că ea s-a arătat. Dar ce înseamnă că "persoana" se arată? Această ultimă întrebare reprezintă de fapt obiectivul precis al lucrării de faţă şi interesul personal mai vechi al autorului.
http://www.nistea.com/eseuri/gheorgh...e-persoana.htm


Iar aici e de-a dreptul minunat formulat:
"pentru a fi întreg, omul trebuie să poarte "chipul" omului "ceresc", adică cel al lui Hristos (1 Cor. 15, 49), să ajungă "la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos" (Efes. 4, 14), şi aceasta "ca el să nu mai fie prunc" (Efes. 4, 14). Pentru Pavel, majoratul omului coincide cu hristificarea lui".[12]

De altfel, aşa îmi şi reprezint procesul personalizării, care este făcut posibil nu atât prin faptul că omul este "după chipul" aceasta fiind mai degrabă o condiţie pentru Întruparea Fiului, care a putut veni astfel "întru ale Sale" (In. 1, 11), ci mai ales pentru că, într-un fel, acest "chip" reprezintă conturul braţelor lui Dumnezeu, imprimat în vederea îmbrăţişării cu care am fost deja cuprinşi prin Întrupare.
Mai precis, după cum arată M. Rupnik, "omul se rosteşte prin Hristos, pentru că El este Persoana în care s-a realizat principiul iubirii în deplinătatea lui", cuprinzând adică natura umană în totalitatea ei. De aceea, omul nu poate fi gândit decât "înăuntrul categoriei Persoanei în sens absolut".[13] Ceea ce face totodată ca Hristos, în virtutea acestei intimităţi naturale cu noi (deofiinţă cu Tatăl şi deofiinţă cu noi), să fie găsit în chiar această umanitate: în fiecare om. Aceasta are consecinţa suplimentară că cel care iubeşte "umanitatea" reprezentată într-un om anume (umanitate care este într-o mai mare măsură a lui Hristos decât a omului respectiv), se realizează pe sine ca persoană prin această participare directă la Hristos, şi astfel, el personalizează pe mai departe, fiind, la măsurile lui, un hristos (s.m.).