Citat:
În prealabil postat de centesimusvicesimusoctavus
Adam a devenit întru/înspre (ce aiurea sună pe românește!) suflet viu/ființă vie ca rezultat al unirii trupului inert din țărână cu suflarea de viață, ori ce? Aplicând confuzia suflet-suflare de viață la textul din Geneza, iasă o babilonie de toată frumusețea!
|
Ce babilonie, Centesimus? Ti-am zis toate sensurile prepozitiei "eis" ca sa optezi pentru oricare, daca versiunea Anania nu-ti place. (Acestea sunt: intru /inspre / dinspre/ pana la / spre / pentru ).
Versiunea Anania o stii: „
s-a facut omul intru suflet viu”, întru suflet care traieste Viata harica
Nu suna deloc aiurea in romaneste, decat pentru cei ce n-au urechi de auzit. Da’ pana te obisnuiesti, poti sa lasi in greaca ca in Septuaginta: “
eis psychin zoosan”.
Si termenul "zoosan" are semnificatii mai adanci decat simplul adjectiv "viu". "Zoosan" e verb, nu adjectiv. Verbul "a fi Viu", a trai, a vietui.
Intelesul ar fi ca, prin suflarea de la Dumnezeu, omul a intrat astfel in /intru harul Celui Viu, ca intr-un halou, ca sa zic asa. Si prin asta viaza si el.
Cand Dumnezeu a suflat asupra trupului creat din tarana, suflarea Lui de Viata, aceasta, fiind transcendenta, necorporala, necircumscrisa vreunei ingradiri spatio-temporale, a invaluit, a invesmantat trupul atat
pe dinauntru, cat si
pe dinafara .
Suflarea de viata a fost absorbita si inlauntrul trupului material de unde iradiaza, dar in acelasi timp, il si invaluie in exterior.
Astfel ca materia si nemateria care il alcatuiesc pe om se impletesc intr-o simbioza tainica. Materia e patrunsa osmotic de o nematerie transcendenta din alta lume.
Tarana trupului e impregnata in fiecare atom cu suflarea Datatorului de Viata, suflare care nefiind masurabila, ori limitata de dimensiuni, spatiu sau timp, tinde mereu
inspre sursa ei, facandu-l capabil pe posesorul ei sa vietuiasca
intru cele de sus.
Ziceam ca prepozitia "eis" inseamna si
dinspre si
spre si
inspre si
pentru.
Sufland Dumnezeu asupra trupului , „s-a facut omul intru suflet care viaza” , adica omul a fost astfel cuprins si invaluit prin suflare ca-ntr-o imbratisare .
Isi face astfel intrarea
intru Viata harica din care sa se hraneasca pentru a fi vesnic viu.
Cum sufletul e nascut din suflarea de la Dumnezeu, el nu e material, ci diafan si transcendent, nu e ceva limitat care tine de aici pana aici. Nu poate fi tinut prizonier in ceva material. E pur si simplu transcendent, depaseste spatiul, timpul, nu inceteaza sa existe. Nici cand se desparte de trupul pe care l-a insufletit. Ci se intoarce la Cel care l-a dat (Eclesiast 12, 7).
Invaluind trupul pe dinafara, suflarea lui Dumnezeu se lasa cuprinsa si inlauntrul lui, si astfel, sufletul e permanent in legatura cu Cel
dinspre care a venit, la fel cum apa din josul raului e constant in legatura cu apa din susul raului, cu izvorul lui, fiind deopotriva
intru el si dinspre el si inspre el.
Asadar, astea ar fi sensurile minusculei prepozitii "eis", de neignorat, din Septuaginta.
Repet, de nu-ti convine, propune tu alta interpretare, dar sa fie inclus musai si acest "eis" din Geneza 2, 7.
Dupa care, trecem mai departe.
Hai, ca nu-i munca titanica!