Citat:
În prealabil postat de Mosh-Neagu
... Haideti sa ne straduim sa obtinem Harul, nu sa tinem cu sfintenie Indreptarul, ca s-ar putea sa pierdem cararea mai mult decat ne ingaduie Dumnezeu!!!
|
"A chema cu atenție numele Domnului și a te osteni în fiecare zi să trăiești în conformitate cu poruncile evanghelice are drept efect unirea minții și a inimii într-o singură activitate." - scrie, undeva, Arhimandritul Sofronie Saharov. Tocmai acela care ne-a transmis mulțime de reflecții minunate, alese mărturisiri în legătură cu conștiința dogmatică...
Îndreptarele de spovedanie au și ele o legătură, nu-i așa, cu osteneala de a trăi zilnic în conformitate cu poruncile evanghelice.
Ele nu ne-au fost date la întâmplare, ori din scopuri minore sau, cumva, meschine (cum am auzit de la unii).
E o temă distinctă aceasta: care sunt rolurile unui îndreptar în viața noastră a creștinilor? Și cum se împletesc ele cu alte ajutoare pe care le primim în Biserică?
Eu cred că Îndreptarul pentru Spovedanie e foarte bun, foarte folositor pentru creștin.
Mai întâi pentru aducere-aminte a punctelor cardinale care sunt Poruncile. Întrucât uneori suntem/ne lăsăm furați de una sau alta dintre întâmplările vieții (mai mult sau mai puțin duhovnicești) și pierdem perspectiva, rosturile, reperele. Lunecăm în subiectivism, exagerăm ori, pur și simplu devenim neatenți.
Apoi am căpătat convingerea că, mai ales când am impresia că îmi merge "bine", e de folos să îmi iau peste picior confortul subiectiv și să mă trag singur de părerea de sine, citind un îndreptar și scrutîndu-mă prin "lentila" rubricilor lui.
Aria cercetării de sine este completă, lucru remarcabil! Îndreptarul oferă o oglindă a întregii noastre conduite personale, interne și relaționale.
a) ne cercetăm gândurile
b) ne scrutăm vorbele
c) punem sub analiză acțiunile practice, comportamentele concrete
d) medităm nu doar asupra persoanei noastre ci și asupra relațiilor noastre cu semenii
e) medităm asupra modului în care ne-am raportat la Dumnezeu și la Casnicii Lui.
Vei zice, poate:
"bine, dar unele lucruri de acolo nu mai sunt de actualitate, nu le-ai mai făcut de mult etc." E drept, nu le mai fac (de pildă nu mai invoc, jucîndu-mă cu prietenii din adolescență, spiritul lui Titu Maiorescu), însă
nu voiesc să închid ușa trecutului! Măcar pentru a mă ține în gardă și a nu fi naiv crezînd că diavolul de ieri a renunțat să mă mai împresoare azi. Nu îmi fac iluzia asta, știu că va veni mereu, într-o formă sau alta deoarece el e inventiv ori, mai bine zis, pescuiește bine în inventivitatea mea pătimașă, nesfârșită.
Un alt motiv este acesta: ceea ce am citit acum un an în îndreptar, astăzi îmi sună altfel. Sesizez alte nuanțe, am alte răspunsuri lăuntrice.
Apoi, sunt condensate acolo multe (
nu cumva toate?) din Scriptură, din Predanie, din întreaga viață bisericească. Tocmai a arătat Igor câte ceva, ca exemplu. Așadar lectura unui îndreptar e o cale indirectă (deși îmi pare de fapt foarte directă) către cultura Bisericii, către Duhul lui Hristos.
Dar cel mai mare folos este că, citind un îndreptar, mă găsesc mereu păcătos, fie și cu gândul. Ceea ce nu e puțin lucru, în încercarea tot mai dificilă a zilelor noastre de a rămâne treaz în realitatea de sine și de lume.
Cum aș voi să am oarece pace dacă renunț la conștientizarea deasă a păcătoșeniei mele? Vei zice că mă torturez singur? Doamne ferește! Mă tratez, mă țin la luciditate prin cuvântul bisericesc care asta și voiește cu mine: să nu adorm, să rămân vigil, să țin țepușa sub bărbie că mreaja somnului e mereu aproape iar furul merelor de aur exact asta așteaptă.
În concluzie, tocmai pentru că voiesc așa cum ziceai să capăt oarece apropiere de șansa dobândirii Harului, mă folosesc de exercițiul neplăcut dar stenic al cercetării îndreptarelor. Pentru unul ca mine, tentat spre trândăvie,
acest exercițiu disciplinează duhul.
Când voi mai crește voi renunța, poate, la acest "obicei școlăresc". Deocamdată mă silesc să îl păstrez, așa cum domnișoarele cochete își țin mereu o oglinjoară în poșetă...:) Diferența fiind că ele se găsesc mereu frumoase în imaginea din oglindă, iar eu cam urâțel, ce-i drept...