[Ioan_Cezar]

Doi oameni pe care îi îndrăgesc şi cărora mă simt mereu îndatorat pentru frumuseţea lor, au adus de curînd în discuţie (aici pe topic) un mecanism psihologic şi o însuşire de caracter.
Proiecţia, mecanism psihologic din sfera mecanismelor de apărare ale eului.
Onestitatea, o însuşire de personalitate greu de găsit la muritori, din moment ce trăim cu toţii în aceeaşi lume unde fiecare minte şi se minte, trădează şi se trădează, crezînd că astfel o scoate cumva la capăt cu problema universală a adaptării.

Mă simt îmboldit să meditez cu voce tare pe tema asta - proiecţie şi onestitate.
Dar o voi face cu onestitate? Cât de liber voi fi de jocul proiecţiilor?

Mai bine o las baltă.
Pot totuşi să expun câteva asocieri care mi s-au ivit parcă din întâmplare, fugitiv, prin minte...

*
Am experimentat rolul foarte greu de a fi tată unui copil şturlubatic. Un micuţ plin de energie, mereu pus pe fapte, vioi, inventiv, cu mare apetit de a experimenta cele mai neobişnuite situaţii. Şi cu o minte reflexivă, critică, penetrantă, productivă, flexibilă, incomodă. Cât l-am povăţuit, cât l-am aşteptat să se "cuminţească", cât l-am rugat şi m-am rugat să vină la ascultare.... Degeaba. Micuţul face cum face şi tot de ale lui îşi vede! Şi de n-ar trece atât de aproape ori de-a dreptul prin mari pericole, poate l-aş lăsa în pace, vorba lui... Dar frica de a nu-mi vedea cumva copilul într-o ipostază cumplită e mai puternică decât răbdarea şi nădejdea mea şi atunci intervin, cum mă pricep mai bine sau cum nu prea mă pricep. Suntem adeseori, tot mai des, în conflict. Şi-mi pare că amândoi am obosit de jocul ăsta...
Deunăzi m-am hotărât să îi expun imaginea mea despre el. Să îi povestesc cum îl văd eu, să mă fac prin cuvinte oglinda lui, de la comportamente la însuşiri ascunse. Şi i-am vorbit, i-am vorbit, când mai domol când mai tumultuos, când mai cu perdea când mai direct şi aspru, când mai cald şi cu lacrimi în ochi când mai detaşat şi chiar un pic indiferent. Dar, pe măsură ce vorbeam, micul meu interlocutor părea ca, în loc să se lămurească şi să se lumineze, în loc să înceapă să dea aprobativ din cap şi să îmi spună aha, am înţeles tată, aşa voi face şi iată şi cum - dimpotrivă, se închidea tot mai mult, se întrista şi, de la un punct încolo se uita cu un fel de interes amar la mine ca şi când abia atunci vedea pentru prima dată o şopârlă nouă, atât de ciudată şi respingătoare încât până şi curiozitatea lui de explorator colosal era pusă în surdină de mai marea repulsie, de aproape scârbă...
Când am terminat ce aveam de spus am simţit brusc, fulgerător, că tot ce spusesem despre el îmi spunea de fapt mie altcineva despre mine. Am avut simţământul puternic că mi-a vorbit cineva descriindu-mă prin cuvintele pe care le adresasem lui. Impresia era teribil de lipicioasă, de pregnantă, de vie. Nu reuşeam să scap de simţământul că mă făceam de fapt cunoscut pe mine însumi prin cuvintele pe care le adresasem lui. Că doar vorbindu-i lui reuşisem de fapt să mă cunosc şi pe mine, căpătînd acces la însuşiri ascunse despre care nu vreau să pomenesc când mă descriu pe mine însumi.
Copilul a fost scurt şi direct, precum îi este felul. A spus cu amărăciune şi cu un pic de revoltă, de refuz: "Da, tată, aşa te cunosc şi eu."
Nu mi-a venit să cred!
Apoi am plâns. De milă, de ruşine, de furie faţă de mine însumi... El m-a iertat, ca de obicei. Copiii sunt un izvor uriaş de iertare, până la o vreme...
Tema? Proiecţie şi onestitate. Subtema: În relaţiile "educative" dintre părinţii proşti şi copiii isteţi.

*

În îndreptarele de spovedanie şi în practica spovedaniei cred că se joacă mereu teme ca aceastea: proiecţia şi onestitatea.
Atât îndreptarul cât şi actul mărturisirii pot fi de folos pentru a ne retrage proiecţiile (prin exprimare şi astfel conştientizare) şi a ne dezvolta, atât cât ne e cu folos, onestitatea.