aspectele practice ale Spovedaniei

[delia31]

În prealabil postat de Mihailc

Dacă te referi la împăcarea patetic-formalistă recomandată de tine, nu s-a întâmplat aşa ceva

În prealabil postat de Mihailc

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...9&postcount=68

Aaa, te referi la recomandarea de "impacare patetic-formalista" din Efeseni 4, 26? Ca de-acolo am preluat-o si forwardat-o si eu.

Mersi de critici oricum! Nu-s asa acid-sulfurice ca altadata", da' merge ... Raman datoare :)) (just kidding :)).

[Mihailc]

În prealabil postat de delia31

Aaa, te referi la recomandarea de "impacare patetic-formalista" din Efeseni 4, 26? Ca de-acolo am preluat-o si forwardat-o si eu.

Mersi de critici oricum! Nu-s asa acid-sulfurice ca altadata", da' merge ... Raman datoare :)) (just kidding :)).

Şi dacă ai preluat-o de-acolo nu poate fi patetic-formalistă? Mai ales atunci când tonul mămos, superior, dejenitor... aminteşte de profetesele neoprotestante?

Fii tu ceea ce cauti ( sau Vitiate) la altii si inca nu-i de gasit!

Se spune că prima dată în istorie, un asemenea sfat l-a primit Adam de la un şarpe înţelegător. Fii tu, Adame, buricul pământului şi propriul tău dumnezeu.
Înaintea istoriei, un înger de rang înalt a ajus la concluzia că el cel mai puternic şi frumos din toate lumile posibile, prin urmare nu mai era nimic de admirat, nimic spre care să tindă, nimic de iubit.

Astăzi sunt sute de cărţi plus mii de articole pe internet care întreţin psihoza construirii ego-ului narcisist suveran, autonom şi inegalabil.

"Fii câştigătorul care te-ai născut să fii", "fii cel mai tare din parcare" etc.

Dar dacă nu cauţi ceva prestabilit, ci surpriza alterităţii, o ipostaziere unică, neaşteptată şi irepetabilă a prezenţei lui Hristos într-o persoană?

[Mosh-Neagu]

Eu am observat un lucru si nu stiu daca ar trebui sa invinovatim omul sau vrajmasul care pune tot raul la cale. Cum intra cineva mai vechi pe forum, care tot din urzelile vrajmasului, a decis sa se retraga, cum sarim asupra lui, sub virtutea bunelor intentii. Ce ramane de-aici? Probabil o alta lehamite.
In principiu, ne consideram toti in slujba lui Hristos, dar intre noi exista atat de multe hartuieli incat... nici cu "indreptarul" in mana, nu ne mai mantuim. Cu siguranta, am fi mult mai castigati daca ne-am putea abtine la orice aluzie rautacioasa, sau chiar la comentarii prelungite consecutive, ca si cum parerea noastra adusa ca argument dintr-un anumit context al sfintilor parinti, este mai mult decat important sa fie insusita cu orice pret de catre toti, fie ei incepatori sau caldicei. Ori, asta tine de Harul lui Dumnezeu care vine cand vrea El, nu cand insistam noi.
Si apropo de Har: am mai spus-o si altadata, daca am intelege si ne-am insusi esenta crestinismului spusa atat de simplu si de intelept de Sf. Serafim de Sarov, in sensul ca e mai greoaie calea robilor spre mantuire si are un randament extrem de redus, decat calea iubirii, a indelungii rabdari si evident a smereniei, am fi doar la o intindere de mana, mantuiti. Ca atare, nu indreptarul ne mantuieste. Pe toate scrise acolo le putem face ca niste robi supusi, dar asta nu ne da certitudinea Harului, fiindca chiar asa este cum spunea fratele Cezar (mi se pare...): "Ce-i in inima omului, stie numai Dumnezeu!" Omul trebuie sa aiba ca si scop, obtinerea Harului, nu miile de mijloace care ne-ar putea risipi osteneala. Indreptarul este scris la modul general, iar imprejurarile vietii sunt mereu si mereu UNICE! Nu vorbim de cautarea scuzelor, sau a anumitor motive sa putem pacatui cu constiinta... limpede, ci de modul cum omul isi desavarseste cele bune si de folos oranduite de Dumnezeu si tocmai de aceea, ajunge sa nu se mai poata incadra intr-un indrumator standardizat... Cand omul se spovedeste curat si ii marturiseste duhovnicului imprejurarile prin care practic incalca... indrumarul, duhovnicul, aflat si el sub harul Duhului Sfant, stie exact ca acel om nu se face vinovat de nimic in fata lui Dumnezeu.
Si-apoi, inselarea e una, iar Harul este alta. Harul este cel ce aduce deplinatatea constiintei fata de tot ce-i bun si folositor, sau fata de tot ce este cu substrat inselator. Societatea este intr-o continua miscare, iar familia se jertfeste in fel si chip. In Romania, sunt extrem de multi barbati care, pentru a-si intretine familia, muncesc cum pot pe unde pot, ajungand acasa la fiecare sfarsit de saptamana sau la doua, apoi, la inceputul celeilalte, o ia de la capat... Ce sa faca bietul om cu Indreptarul?... Haideti sa ne straduim sa obtinem Harul, nu sa tinem cu sfintenie Indreptarul, ca s-ar putea sa pierdem cararea mai mult decat ne ingaduie Dumnezeu!!!

[tabitha]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Eu am observat un lucru si nu stiu daca ar trebui sa invinovatim omul sau vrajmasul care pune tot raul la cale. Cum intra cineva mai vechi pe forum, care tot din urzelile vrajmasului, a decis sa se retraga, cum sarim asupra lui, sub virtutea bunelor intentii. Ce ramane de-aici? Probabil o alta lehamite.

Oh, nu te îngrijora asa tare. Se practică retragerea activă. :)

Btw, urzelile vrăjmasului sunt peste tot, noi n-avem nicio vină !!! Just kidding, vorba Deliei..

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Ce sa faca bietul om cu Indreptarul?...

...:) Hai, Moshule, cum să formulezi chiar aşa?...:)

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

... Haideti sa ne straduim sa obtinem Harul, nu sa tinem cu sfintenie Indreptarul, ca s-ar putea sa pierdem cararea mai mult decat ne ingaduie Dumnezeu!!!

"A chema cu atenţie numele Domnului şi a te osteni în fiecare zi să trăieşti în conformitate cu poruncile evanghelice are drept efect unirea minţii şi a inimii într-o singură activitate." - scrie, undeva, Arhimandritul Sofronie Saharov. Tocmai acela care ne-a transmis mulţime de reflecţii minunate, alese mărturisiri în legătură cu conştiinţa dogmatică...

Îndreptarele de spovedanie au şi ele o legătură, nu-i aşa, cu osteneala de a trăi zilnic în conformitate cu poruncile evanghelice.
Ele nu ne-au fost date la întâmplare, ori din scopuri minore sau, cumva, meschine (cum am auzit de la unii).
E o temă distinctă aceasta: care sunt rolurile unui îndreptar în viaţa noastră a creştinilor? Şi cum se împletesc ele cu alte ajutoare pe care le primim în Biserică?

Eu cred că Îndreptarul pentru Spovedanie e foarte bun, foarte folositor pentru creştin.
Mai întâi pentru aducere-aminte a punctelor cardinale care sunt Poruncile. Întrucât uneori suntem/ne lăsăm furaţi de una sau alta dintre întâmplările vieţii (mai mult sau mai puţin duhovniceşti) şi pierdem perspectiva, rosturile, reperele. Lunecăm în subiectivism, exagerăm ori, pur şi simplu devenim neatenţi.

Apoi am căpătat convingerea că, mai ales când am impresia că îmi merge "bine", e de folos să îmi iau peste picior confortul subiectiv şi să mă trag singur de părerea de sine, citind un îndreptar şi scrutîndu-mă prin "lentila" rubricilor lui.
Aria cercetării de sine este completă, lucru remarcabil! Îndreptarul oferă o oglindă a întregii noastre conduite personale, interne şi relaţionale.
a) ne cercetăm gândurile
b) ne scrutăm vorbele
c) punem sub analiză acţiunile practice, comportamentele concrete
d) medităm nu doar asupra persoanei noastre ci şi asupra relaţiilor noastre cu semenii
e) medităm asupra modului în care ne-am raportat la Dumnezeu şi la Casnicii Lui.
Vei zice, poate:
"bine, dar unele lucruri de acolo nu mai sunt de actualitate, nu le-ai mai făcut de mult etc." E drept, nu le mai fac (de pildă nu mai invoc, jucîndu-mă cu prietenii din adolescenţă, spiritul lui Titu Maiorescu), însă nu voiesc să închid uşa trecutului! Măcar pentru a mă ţine în gardă şi a nu fi naiv crezînd că diavolul de ieri a renunţat să mă mai împresoare azi. Nu îmi fac iluzia asta, ştiu că va veni mereu, într-o formă sau alta deoarece el e inventiv ori, mai bine zis, pescuieşte bine în inventivitatea mea pătimaşă, nesfârşită.

Un alt motiv este acesta: ceea ce am citit acum un an în îndreptar, astăzi îmi sună altfel. Sesizez alte nuanţe, am alte răspunsuri lăuntrice.

Apoi, sunt condensate acolo multe (nu cumva toate?) din Scriptură, din Predanie, din întreaga viaţă bisericească. Tocmai a arătat Igor câte ceva, ca exemplu. Aşadar lectura unui îndreptar e o cale indirectă (deşi îmi pare de fapt foarte directă) către cultura Bisericii, către Duhul lui Hristos.

Dar cel mai mare folos este că, citind un îndreptar, mă găsesc mereu păcătos, fie şi cu gândul. Ceea ce nu e puţin lucru, în încercarea tot mai dificilă a zilelor noastre de a rămâne treaz în realitatea de sine şi de lume.
Cum aş voi să am oarece pace dacă renunţ la conştientizarea deasă a păcătoşeniei mele? Vei zice că mă torturez singur? Doamne fereşte! Mă tratez, mă ţin la luciditate prin cuvântul bisericesc care asta şi voieşte cu mine: să nu adorm, să rămân vigil, să ţin ţepuşa sub bărbie că mreaja somnului e mereu aproape iar furul merelor de aur exact asta aşteaptă.

În concluzie, tocmai pentru că voiesc aşa cum ziceai să capăt oarece apropiere de şansa dobândirii Harului, mă folosesc de exerciţiul neplăcut dar stenic al cercetării îndreptarelor. Pentru unul ca mine, tentat spre trândăvie, acest exerciţiu disciplinează duhul.
Când voi mai creşte voi renunţa, poate, la acest "obicei şcolăresc". Deocamdată mă silesc să îl păstrez, aşa cum domnişoarele cochete îşi ţin mereu o oglinjoară în poşetă...:) Diferenţa fiind că ele se găsesc mereu frumoase în imaginea din oglindă, iar eu cam urâţel, ce-i drept...

[Dalian]

În prealabil postat de Igor_Paslusnik

Punct? Să dea Dumnezeu ! Amin.

Asa frate, vad ca ai inceput sa te trezesti.

În prealabil postat de Igor_Paslusnik

dacă totuşi nu puteţi să faceţi unirea doar marţi şi joi, şi vreţi şi luni, bine, aveţi dezlegare, dar îi daţi ceva în schimb la Hristos. Da-ţi milostenie la săraci, 5 lei, câte 1 leu la fiecare, în fiecare duminică la Sfânta Liturghie. Dacă vă învoiţi, aveţi dezlegare, dacă nu, nu.

In ziua de luni, partida de sex conjugal e doar 5 lei? Merita, s-a facut.
Celelalte pacate cat costa, cat ar trebui sa da-m? Ai putea face un mercurial? As prefera pe zile.
Si, cine stie, poate batem palma.

[Ioan_Cezar]

Doi oameni pe care îi îndrăgesc şi cărora mă simt mereu îndatorat pentru frumuseţea lor, au adus de curînd în discuţie (aici pe topic) un mecanism psihologic şi o însuşire de caracter.
Proiecţia, mecanism psihologic din sfera mecanismelor de apărare ale eului.
Onestitatea, o însuşire de personalitate greu de găsit la muritori, din moment ce trăim cu toţii în aceeaşi lume unde fiecare minte şi se minte, trădează şi se trădează, crezînd că astfel o scoate cumva la capăt cu problema universală a adaptării.

Mă simt îmboldit să meditez cu voce tare pe tema asta - proiecţie şi onestitate.
Dar o voi face cu onestitate? Cât de liber voi fi de jocul proiecţiilor?

Mai bine o las baltă.
Pot totuşi să expun câteva asocieri care mi s-au ivit parcă din întâmplare, fugitiv, prin minte...

*
Am experimentat rolul foarte greu de a fi tată unui copil şturlubatic. Un micuţ plin de energie, mereu pus pe fapte, vioi, inventiv, cu mare apetit de a experimenta cele mai neobişnuite situaţii. Şi cu o minte reflexivă, critică, penetrantă, productivă, flexibilă, incomodă. Cât l-am povăţuit, cât l-am aşteptat să se "cuminţească", cât l-am rugat şi m-am rugat să vină la ascultare.... Degeaba. Micuţul face cum face şi tot de ale lui îşi vede! Şi de n-ar trece atât de aproape ori de-a dreptul prin mari pericole, poate l-aş lăsa în pace, vorba lui... Dar frica de a nu-mi vedea cumva copilul într-o ipostază cumplită e mai puternică decât răbdarea şi nădejdea mea şi atunci intervin, cum mă pricep mai bine sau cum nu prea mă pricep. Suntem adeseori, tot mai des, în conflict. Şi-mi pare că amândoi am obosit de jocul ăsta...
Deunăzi m-am hotărât să îi expun imaginea mea despre el. Să îi povestesc cum îl văd eu, să mă fac prin cuvinte oglinda lui, de la comportamente la însuşiri ascunse. Şi i-am vorbit, i-am vorbit, când mai domol când mai tumultuos, când mai cu perdea când mai direct şi aspru, când mai cald şi cu lacrimi în ochi când mai detaşat şi chiar un pic indiferent. Dar, pe măsură ce vorbeam, micul meu interlocutor părea ca, în loc să se lămurească şi să se lumineze, în loc să înceapă să dea aprobativ din cap şi să îmi spună aha, am înţeles tată, aşa voi face şi iată şi cum - dimpotrivă, se închidea tot mai mult, se întrista şi, de la un punct încolo se uita cu un fel de interes amar la mine ca şi când abia atunci vedea pentru prima dată o şopârlă nouă, atât de ciudată şi respingătoare încât până şi curiozitatea lui de explorator colosal era pusă în surdină de mai marea repulsie, de aproape scârbă...
Când am terminat ce aveam de spus am simţit brusc, fulgerător, că tot ce spusesem despre el îmi spunea de fapt mie altcineva despre mine. Am avut simţământul puternic că mi-a vorbit cineva descriindu-mă prin cuvintele pe care le adresasem lui. Impresia era teribil de lipicioasă, de pregnantă, de vie. Nu reuşeam să scap de simţământul că mă făceam de fapt cunoscut pe mine însumi prin cuvintele pe care le adresasem lui. Că doar vorbindu-i lui reuşisem de fapt să mă cunosc şi pe mine, căpătînd acces la însuşiri ascunse despre care nu vreau să pomenesc când mă descriu pe mine însumi.
Copilul a fost scurt şi direct, precum îi este felul. A spus cu amărăciune şi cu un pic de revoltă, de refuz: "Da, tată, aşa te cunosc şi eu."
Nu mi-a venit să cred!
Apoi am plâns. De milă, de ruşine, de furie faţă de mine însumi... El m-a iertat, ca de obicei. Copiii sunt un izvor uriaş de iertare, până la o vreme...
Tema? Proiecţie şi onestitate. Subtema: În relaţiile "educative" dintre părinţii proşti şi copiii isteţi.

*

În îndreptarele de spovedanie şi în practica spovedaniei cred că se joacă mereu teme ca aceastea: proiecţia şi onestitatea.
Atât îndreptarul cât şi actul mărturisirii pot fi de folos pentru a ne retrage proiecţiile (prin exprimare şi astfel conştientizare) şi a ne dezvolta, atât cât ne e cu folos, onestitatea.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

...:) Hai, Moshule, cum să formulezi chiar aşa?...:)

Mă bucur că ai intervenit, altfel iarăşi aş fi ajuns în situaţia în care am ceva cu cineva sau ceva de demonstrat.

[Mosh-Neagu]

Si nu stiu cum fac ca iar supar pe unii, stric socotelile sau daram miturile cuiva... Cat suntem pe pace, eu zic ca nu-i bai....
Frate Cezar, mesajul tau m-a pus usor pe ganduri. Sunt foarte multe de spus. Am doi baieti, iar cel mic (astazi a implinit 17 ani) ar fi putut fi cam la fel cum il descrii tu pe-al tau. Dumnezeu, desi ne-a aratat de multe ori ce se poate intampla, ne-a ajutat sa trecem cu bine peste toate. Problemele celui mare, le rezolva mama-sa de obicei, fiindca e mai deschis cu ea, eu fiind considerat... mai sever. Cel mic insa, e din fire un razvratit. Si totusi... avand in vedere ca ma iubeste din toata fiinta lui, nu risca sa piarda increderea si mai ales prietenia pe care i-am oferit-o in timp. Pentru ca, da, dincolo de relatia parinteasca, as putea spune ca intre mine si fiul cel mic (cu care mama-sa n-o poate scoate la capat nicicum), este o prietenie autentica. Iar prietenia se bazeaza pe incredere totala si respect pe masura. Au fost sute sau poate mii de seri si nopti in care ii spuneam ca unui prieten mai mic, orice voia sa auda, dar care sa nu-i vicieze inocenta. Ne "bateam" de cate ori avea chef si ma provoca... I-am oferit cu blandete TOATE darurile de bun simt, pe care le-a dorit de la mine, iar cand spun asta nu sunt hachite, ci doar cate o excursie, un telefon mai recent, sau o bicicleta mai mult decat visata, cu care hoinareste toata vara unde nu te-astepti. Merge la biserica fara sa-l rugam noi, ci fiindca a vazut singur de cate ori Dumnezeu "l-a mangaiat"! Anul trecut si-a uimit diriginta care nu stia nimic despre viata lui, cand a aflat din ziare ca a iesit campion national la aruncarea sulitei pentru categoria lui de varsta. Anul acesta, doar locul trei... Stam cu orele de vorba la telefon si nu se mai satura sa-mi vorbeasca, despre noile prietene sportive din Bucuresti. Iar daca nu-l sun, o roaga pe mama-sa sa-mi transmita s-o fac... Si stiu bine ca putini parinti se mai bucura de atata atentie din partea copiilor ajunsi la varsta adolescentei. O sa mi se spuna ca asta fiindca sunt plecat din tara. NU. Am stat destui ani si acasa si stiu ca acolo i-am dobandit prietenia, nu dupa ce-am plecat.
De ce-am spus toate astea, riscand iarasi sa supar anumite persoane care inca nu inteleg esenta unor lucruri: pentru ca e usor sa vorbim vorbe. E usor sa ne ghidam dupa indreptare, dar nu pricep de ce, atat timp cat fiecare dintre neoi are atat de aproape pe Ingerul Pazitor, care este de departe cel mai bun si mai eficient indreptar. Va suparati? Suparati-va fratilor, daca asa simtiti. Eu un lucru stiu: badea Ion din catunul "cutare" n-are timp de cautat in indreptare si nici nu-l intereseaza. "Iubeste-L pe Domnul Dumnezeul tau, din tot sufletul tau, din toata inima ta si din toata fiinta ta, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti!" Cand insa, preaplini de doctrine, ne luam intre noi de guler, acuzandu-ne reciproc de ratacire, iubirea... sucomba. Stiu ca am atins multe orgolii si continui sa supar, dar fratilor, eu stiu ca sunt slab si ma recunosc asa. Tot ce primesc (si asa cum am aratat mai sus, primesc enorm, pentru conditia mea de pacatos), nu se intampla pentru vreun merit al meu, ci fiindca Dumnezeu isi face mila cu mine, fie ca-i vorba de munca cea de zi cu zi, unde se cere multa indemanare, iar eu, asa cum ma cunosc... n-o am, ci Dumnezeu imi arata zi de zi cum s-o scot la capat, fie ca am o familie atat de buna pentru care multumesc bunului Dumnezeu si in somn.