[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Igor_Paslusnik

Creştinii nu sunt şi nu pot fi frustraţi, decepţionaţi, depresivi, sau alte prostioare, fiindcă nu aparţin lumii acesteia.

Aceasta este o bazaconie, frate Igor. Să nu mai scrii în public asemenea prostii că, mai ştii, găseşti pe unii mai slabi de înger care te vor crede şi îi vei duce în rătăcire, în neînţelegerea omenescului - natural şi duhovnicesc.

A fi frustrat, Igor, este o stare pe care o trăieşte orice om atunci când una din trebuinţele, motivele, nevoile sale nu sunt satisfăcute, fie şi parţial.
Frustrarea este un răspuns natural al organismului omului la o situaţie de lipsă în raport cu o nevoie. Un răspuns pe plan fiziologic mai întâi dar şi psihologic, sub forma unor trăiri emoţionale neplăcute, de tensiune psihică, disconfort, uneori durere sufletească.
Uneori, ce-i drept, această stare poate duce (prin prelungire în timp şi prin intensitate crescută) la perturbări mintale şi caracteriale sau chiar la moartea fizică (de exemplu când omul e lipsit de aer, hrană, adăpost, comuniune cu semenii etc. - aceasta din urmă implicînd absenţa oricărei forme de stroke/atingere fizică ori verbală).

*
Copilul (bebeluşul) lipsit de hrană, plânge. El semnalizeaă şi exprimă astfel starea de frustrare.
Plânge copilul şi când îi lipsesc mama, tata, un ocrotitor, un partener de comunicare, de joacă etc.
Plânge şi sfântul când îi lipseşte Harul. O să te miri, poate, dar omul acela sfânt e şi el frustrat la nivelul lui. Frustrat de absenţa prelungită a Harului pe care L-a avut odată şi pe care Îl caută neîncetat aşa cum bebeluşul caută ţâţa de la care a supt laptele dulce.
Plângea şi David, frustrat. Plângea şi Sfântul Simeon Noul Teolog, plângea şi Sfântul Siluan, frustrat până la deznădejde şi cufundat în nebunia totală a sfinţilor, o nebunie căreia noi nu îi înţelegem miezul - dar nebunie, totuşi. Noi de la ei ştim asta, de la sfinţi - nu o spunem noi după mintea noastră. Din mărturisirea lor ştim, nu din închipuirea noastră.

*
Omul creştin, câtă vreme trăieşte în trup, ca orice muritor, e supus aceloraşi legi ale viului omenesc ca orice alt om.
Şi lui îi este foame şi el are nevoie să doarmă, să se relaxeze etc. Tocmai în raport cu aceste nevoi naturale se şi poartă luptele ascetice pe care le numim nevoinţe. Dacă omul creştin nu ar trăi frustrare, aceste nevoinţe nici nu ar avea vreun preţ. Nu ar fi o luptă reală cu slăbiciunile trupului nostru ci o vanitate închipuită.
Pe de altă parte, ca să nu las loc de înţelegere strâmbă, scopul luptei creştinului nu e să distrugă trupul/sângele ori să înnebunească în zadar de prea multă şi prelungită frustrare. Frustrarea aceasta se dozează meşteşugit, în liniştire şi sub ascultare, precum ştim de la Bătrâni. Căci lupta ascetică e împotriva duhurilor din văzduhuri, cum ne învaţă Apostolul. Nevoinţele sunt doar cadrul ori parte din arsenalul de mijloace/resurse pe care omul creştin le foloseşte în lupta cu puterile străine, demoniace.

*
În concluzie, aşa cum ne învaţă Părinţii, omul creştin nu este lipsit de frustrare, dezamăgire, depresie, nebunie. Ci, tocmai pentru că nu este doar din lumea aceasta ci şi din Împărăţie, creştinul, până ajunge la cele mai minunate stări ale despătimirii, pătimeşte în trup toate necazurile şi durerile oricărui alt om. Ba, încă, sprijinit de darurile Duhului Sfânt, el duce o luptă cu mult mai înaltă, absolut eroică, fiind în comparaţie cu alţi oameni un mare atlet. Atlet al lui Hristos, cu şi prin Duhul lui Hristos.
Drumul nostru spre sfinţenie trece prin înfruntarea (şi depăşirea), cu armele oferite de Biserică, a multor frustrări, oboseli, deznădejdi, dureri, suferinţe.
Nu prin evitarea lor!
Este o victorie prin asumare şi depăşire, nu una prin evitare.
Creştinul străbate, penetrează viril moliciunea cărnii sale, în ciuda oricărei dureri pe care uneori o resimte cumplit. Nu fentează, ci ia în stăpânire. Posedă, pentru a nu fi posedat. Devine stăpân, lăsîndu-se cu totul stăpânit. De Duhul, pe Care Îl doreşte, Îl aşteaptă, Îl iubeşte.
Starea patologică a nevoitorului creştin este reală şi atletul lui Hristos nu o neagă, nu o desconsideră, ci o înlătură printr-un întreg mod de a fi care constituie leacul oferit de Biserică. Astfel are loc transigurarea creştinului până când, în unele cazuri fericite, el devine străveziu, în întregime lumină.
Cu Harul Domnului, să ne fie dată şi nouă toată această minunată izbândă, spre slava lui Dumnezeu. Amin!