Citat:
În prealabil postat de florin.oltean75
Delia, Cezar, in aceasta logica, daca si noi suntem fiinte/Fiinte - nu ar trebui sa confundam natura noastra fundamentala cu existenta.
|
Și care e, Florine, "natura noastră fundamentală", dacă nu trup și suflet?
Nu suntem natură (dublă) creată?
Sufletul omului este creat sau, poate, o fi emanat din Dumnezeire (Doamne, iartă-mă!)? Eu cred că omul e creat.
Iar dacă sufletul se întoarce la Dumnezeu, asta înseamnă că intră în alcătuirea, ca să zic așa, Ființei???? Nu mai degrabă că rămâne în legătură cu Dumnezeu și cu lumea spirituală?
Asta înseamnă pentru mine că suntem existență, nu Ființa lui Dumnezeu. Noi nu suntem Dumnezeire (în sensul de Ființă), deși suntem hărăziți îndumnezeirii (existență îmbunătățită prin nevoință și har).
Lucrul minunat e că, prin Hristos, existența noastră se poate împărtăși cu adierile Ființei, în limitele făpturii noastre. Devenind o existență îndumnezeită.
Dar a deveni (neîncetat) "dumnezei prin har" nu e același lucru cu a fi Ființa. Doamne, iartă-mă!...
E suficient pentru om, cred/înțeleg, a fi
bineplăcut Ființei (adică Domnului) și nimic mai mult. Transfigurarea omului prin har eu nu o pot înțelege ca fiind similară cu pierderea naturii create. Ci doar cu îmbunătățirea acesteia, până la deplinătatea fiecăruia - care, însă, o cuget ca rămânînd doar tendință
asimptotică în raport cu Dumnezeirea.
Iar sufletul omului trăiește prin
împărtășirea de viață (spunem la rugăciune "Dătătorule de viață"), iar nu prin el însuși, ca Ființa Dumnezeiască! Deci existența e posibilă
prin participare la Dumnezeire,
prin dar de la Dumnezeu Care voiește ca omul să rămână veșnic
în relație de armonie (iar nu în confundare) cu El.
Eu așa cred, să fiu iertat pentru incursiunea prea îndrăzneață a gândului în așa lucruri tainice.
Poate mă ajută colegii să înțeleg mai bine (dacă așa ceva o fi posibil și pentru mine, în halul în care mă aflu...).