Cugetari din Dharma

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

Delia, Cezar, in aceasta logica, daca si noi suntem fiinte/Fiinte - nu ar trebui sa confundam natura noastra fundamentala cu existenta.

Şi care e, Florine, "natura noastră fundamentală", dacă nu trup şi suflet?
Nu suntem natură (dublă) creată?
Sufletul omului este creat sau, poate, o fi emanat din Dumnezeire (Doamne, iartă-mă!)? Eu cred că omul e creat.
Iar dacă sufletul se întoarce la Dumnezeu, asta înseamnă că intră în alcătuirea, ca să zic aşa, Fiinţei???? Nu mai degrabă că rămâne în legătură cu Dumnezeu şi cu lumea spirituală?
Asta înseamnă pentru mine că suntem existenţă, nu Fiinţa lui Dumnezeu. Noi nu suntem Dumnezeire (în sensul de Fiinţă), deşi suntem hărăziţi îndumnezeirii (existenţă îmbunătăţită prin nevoinţă şi har).
Lucrul minunat e că, prin Hristos, existenţa noastră se poate împărtăşi cu adierile Fiinţei, în limitele făpturii noastre. Devenind o existenţă îndumnezeită.
Dar a deveni (neîncetat) "dumnezei prin har" nu e acelaşi lucru cu a fi Fiinţa. Doamne, iartă-mă!...
E suficient pentru om, cred/înţeleg, a fi bineplăcut Fiinţei (adică Domnului) şi nimic mai mult. Transfigurarea omului prin har eu nu o pot înţelege ca fiind similară cu pierderea naturii create. Ci doar cu îmbunătăţirea acesteia, până la deplinătatea fiecăruia - care, însă, o cuget ca rămânînd doar tendinţă asimptotică în raport cu Dumnezeirea.

Iar sufletul omului trăieşte prin împărtăşirea de viaţă (spunem la rugăciune "Dătătorule de viaţă"), iar nu prin el însuşi, ca Fiinţa Dumnezeiască! Deci existenţa e posibilă prin participare la Dumnezeire, prin dar de la Dumnezeu Care voieşte ca omul să rămână veşnic în relaţie de armonie (iar nu în confundare) cu El.

Eu aşa cred, să fiu iertat pentru incursiunea prea îndrăzneaţă a gândului în aşa lucruri tainice.

Poate mă ajută colegii să înţeleg mai bine (dacă aşa ceva o fi posibil şi pentru mine, în halul în care mă aflu...).